Ultimul spectacol electoral



 Pentru o mai corectă înţelegere a termenilor, să lămurim întâi doi termeni de bază ai democraţiei; unul este însăşi „democraţia”, iar al doilea e opusul ei – „dictatura”.

„Democraţia” nu este libertatea controlată de a privi televizorul pe care se perinda manipulările, ci este conştienţa că ţara ta are nevoie de instituţii solide, prin care fiecare cetăţean să exercite controlul organizării sociale, a economiei, justiţiei etc. Democraţia nu este un dat de la Dumnezeu, nu ne naştem cu ea cuibărită undeva, ci este expresia libertăţii de exprimare la baza căreia se afla Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. În acelaşi timp, „democraţia” este şi o datorie a fiecăruia dintre noi, de a o apăra şi de a o promova. Când ea este ameninţată, ieşirea în stradă devine obligatorie, dacă înţelegem că asta o facem pentru noi şi ţară, nu pentru un grup politic sau altul. Dacă nu înţelegem asta, ajungem în situaţia de azi...

„Dictatura”, aşa cum este ea definită, nu e ceea ce crede românul cu frică de carte – un „ceauşescu” discreţionar, ci este acea manifestare samavolnică la adresa democraţiei, a unei persoane sau a unui grup de persoane care, sfidând legile, acaparează instituţiile statului. În cazul nostru, venirea la putere în a usl a însemnat pentru România intrarea în dictatură, aşa cum şi loviturile de stat ulterioare, aparent nereuşite, au dovedit-o. Alegerile locale le-au „câştigat” la nişte scoruri electorale fără precedent în istoria ţărilor democratice, dar cu toate caracteristicile „alegerilor” ceauşiste. Au urmat „alegerile” generale, iar cinismul puciştilor a avut ocazia să se manifeste plenar: Parlamentul se transforma astfel în Marea Adunare Naţională, cu o opoziţie de mucava şi cu o alta reală, dar insignifiantă şi obiectiv impotentă. Apoi au fost „cucerite” pe rând Monitorul Oficial, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională (care încă nu şi-a dat arama pe faţă, dar să avem răbdare, că-i vine şi ei rândul să-şi joace rolul în „piesa” moscovită ce încă nu s-a încheiat), ca şi toate societăţile strategice de stat (SRR, SRTv, Poșta etc.). Aşadar, în momentul în care a început campania electorală prezidenţială, mult înainte decât e prevăzut în legile electorale, România se afla într-o dictatură de grup infracţional, deja cu antecedente clare în materie de fraude electorale. Va rămâne de neînţeles cum pot exista candidaţi la preşedinţie oneşti şi care să spere că rezultatul alegerilor organizate în dictatură pot fi democratice.

Îndemnurile tele-vizuinilor de partid au fost şi sunt şi pe parcursul votării similare, mobilizatoare şi aparent democratice, dar, din păcate, ele nu sunt decât o propagandă ieftină de partid neobolșevic. Adevărul e că grupul infracţional care a acaparat puterea are nevoie de cât mai multe voturi exprimate, fie pentru a putea frauda mai bine, fie pentru a frauda şi a scoate la iveală scoruri electorale halucinante menite a arăta străinătăţii că „poporul a vrut aşa”. Aşa cum? Să vedem...

Ion Cristoiu mărturisea recent la o tele-vizuină irealist de „opozantă”, că în 1996, în vinerea premergătoare alegerilor prezidenţiale, şeful SRI de atunci, Virgil Asztalos-Măgureanu i-a confirmat că preşedinte va ieşi Constantinescu. Unde era în acel moment „aşa a vrut poporul”? Că „poporul” abia după două zile urma să-şi exprime voinţa... E cât se poate de limpede că Măgureanu nu era ghicitor în stele, ci doar era la curent cu planul iliescian de „alternanţă”, motiv pentru care venise momentul ca alegerile să fie „câştigate” de „opoziţie”. „Poporul” s-a dus docil la vot, apoi a fost fericit (căci „fericiţi” vor fi cei săraci cu duhul) că „votul lui contează” şi că „o dată la 4 ani el decide”. Că realitatea faptelor e complet diferită, vizibil acum, când Milică e sluga oficială a lui ilici şi compania, asta e o altă poveste.

În zilele noastre, după ce Căcărău nu şi-a ascuns simpatiile filoruse, iar complicii lui de partid - nici atât, partidul pucist liberal trebuia să-şi schimbe aparenţa, aşa că s-a produs „divorţul” formal de psd, pnl trecând timid într-o opoziţie de operetă. De altfel, atât „divorţul”, cât şi candidatura dublă la prezidenţiale (un candidat de la psd, unul de la pnl) au fost anunţate cu cinism, la tv de către Puiu Hașoti, cel care „profeţea” că pe viitor, deşi cele două partide colaborau infracţional extrem de apropiat, doar două partide vor conta, unul la putere şi altul în „opoziţie”: psd şi pnl. „Operaţiunea Cotroceni” a început cu „divorţul” fără motiv psd-pnl şi a continuat cu demisia la fel de nemotivată a lui Căcărău din funcţia de preşedinte al Senatului. Restul a fost pus în operă de impresionantul aparat media şi de propagandă al usl.

Azi, în ziua votării, oile electorale merg fericite la vot, în număr mare (aşa cum prevedeau şi „sondajele”, mai mulţi decât la alegerile anterioare, cca. 55% din electorat) sperând nesăbuit că alegerile pot fi democratice în ţara aflată în dictatură. Ca şi în 1996, preşedintele următor decis de stăpânii moscoviţi va fi Magraonis, dar, deocamdată, deseară se vor anunţa cei care au „câştigat” „votul popular” – Oligofrenie şi Magraonis. Apoi puteţi pune cruce democraţiei române ce trage să moară în fiecare an mai mult, în timp ce populaţia asistă prostrată la spectacolul „electoral”. Nu uitaţi că şi Ceauşescu vorbea despre democraţie, deşi exercita o dictatură... În viziunea lui, dictatura era democraţie, iar în viziunea românilor o democraţie va fi democratura, până când totalitarismul, mascat sau nu îi va cocoşa definitiv

: Dragos Gros ~

Ultimul spectacol electoral Dragos Gros duminică, 2 noiembrie 2014. 0 Ultimul spectacol electoral
 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu