Pentru o mai corectă înţelegere a termenilor,
să lămurim întâi doi termeni de bază ai democraţiei; unul este însăşi
„democraţia”, iar al doilea e opusul ei – „dictatura”.
„Democraţia” nu este libertatea controlată de
a privi televizorul pe care se perinda manipulările, ci este conştienţa că ţara
ta are nevoie de instituţii solide, prin care fiecare cetăţean să exercite
controlul organizării sociale, a economiei, justiţiei etc. Democraţia nu este
un dat de la Dumnezeu, nu ne naştem cu ea cuibărită undeva, ci este expresia
libertăţii de exprimare la baza căreia se afla Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. În acelaşi timp, „democraţia” este şi o
datorie a fiecăruia dintre noi, de a o apăra şi de a o promova. Când ea este
ameninţată, ieşirea în stradă devine obligatorie, dacă înţelegem că asta o
facem pentru noi şi ţară, nu pentru un grup politic sau altul. Dacă nu
înţelegem asta, ajungem în situaţia de azi...
„Dictatura”, aşa cum este ea definită, nu e
ceea ce crede românul cu frică de carte – un „ceauşescu” discreţionar, ci este
acea manifestare samavolnică la adresa democraţiei, a unei persoane sau a unui
grup de persoane care, sfidând legile, acaparează instituţiile statului. În
cazul nostru, venirea la putere în a usl a însemnat pentru România intrarea în
dictatură, aşa cum şi loviturile de stat ulterioare, aparent nereuşite, au
dovedit-o. Alegerile locale le-au „câştigat” la nişte scoruri electorale fără
precedent în istoria ţărilor democratice, dar cu toate caracteristicile
„alegerilor” ceauşiste. Au urmat „alegerile” generale, iar cinismul puciştilor
a avut ocazia să se manifeste plenar: Parlamentul se transforma astfel în Marea
Adunare Naţională, cu o opoziţie de mucava şi cu o alta reală, dar
insignifiantă şi obiectiv impotentă. Apoi au fost „cucerite” pe rând Monitorul
Oficial, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională (care încă nu şi-a dat arama
pe faţă, dar să avem răbdare, că-i vine şi ei rândul să-şi joace rolul în
„piesa” moscovită ce încă nu s-a încheiat), ca şi toate societăţile strategice
de stat (SRR, SRTv, Poșta etc.). Aşadar, în momentul în care a început campania
electorală prezidenţială, mult înainte decât e prevăzut în legile electorale,
România se afla într-o dictatură de grup infracţional, deja cu antecedente
clare în materie de fraude electorale. Va rămâne de neînţeles cum pot exista
candidaţi la preşedinţie oneşti şi care să spere că rezultatul alegerilor
organizate în dictatură pot fi democratice.
Îndemnurile tele-vizuinilor de partid au fost
şi sunt şi pe parcursul votării similare, mobilizatoare şi aparent democratice,
dar, din păcate, ele nu sunt decât o propagandă ieftină de partid neobolșevic.
Adevărul e că grupul infracţional care a acaparat puterea are nevoie de cât mai
multe voturi exprimate, fie pentru a putea frauda mai bine, fie pentru a frauda
şi a scoate la iveală scoruri electorale halucinante menite a arăta
străinătăţii că „poporul a vrut aşa”. Aşa cum? Să vedem...
Ion Cristoiu mărturisea recent la o
tele-vizuină irealist de „opozantă”, că în 1996, în vinerea premergătoare
alegerilor prezidenţiale, şeful SRI de atunci, Virgil Asztalos-Măgureanu i-a
confirmat că preşedinte va ieşi Constantinescu. Unde era în acel moment „aşa a
vrut poporul”? Că „poporul” abia după două zile urma să-şi exprime voinţa... E
cât se poate de limpede că Măgureanu nu era ghicitor în stele, ci doar era la
curent cu planul iliescian de „alternanţă”, motiv pentru care venise momentul ca
alegerile să fie „câştigate” de „opoziţie”. „Poporul” s-a dus docil la vot,
apoi a fost fericit (căci „fericiţi” vor fi cei săraci cu duhul) că „votul lui
contează” şi că „o dată la 4 ani el decide”. Că realitatea faptelor e complet
diferită, vizibil acum, când Milică e sluga oficială a lui ilici şi compania,
asta e o altă poveste.
În zilele noastre, după ce Căcărău nu şi-a
ascuns simpatiile filoruse, iar complicii lui de partid - nici atât, partidul
pucist liberal trebuia să-şi schimbe aparenţa, aşa că s-a produs „divorţul”
formal de psd, pnl trecând timid într-o opoziţie de operetă. De altfel, atât
„divorţul”, cât şi candidatura dublă la prezidenţiale (un candidat de la psd,
unul de la pnl) au fost anunţate cu cinism, la tv de către Puiu Hașoti, cel
care „profeţea” că pe viitor, deşi cele două partide colaborau infracţional
extrem de apropiat, doar două partide vor conta, unul la putere şi altul în
„opoziţie”: psd şi pnl. „Operaţiunea Cotroceni” a început cu „divorţul” fără
motiv psd-pnl şi a continuat cu demisia la fel de nemotivată a lui Căcărău din
funcţia de preşedinte al Senatului. Restul a fost pus în operă de
impresionantul aparat media şi de propagandă al usl.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu