Curs de manipulare (IV) sau „dictatura pentru vite”

 Cândva, Silviu Brucan ne spunea cum vom avea nevoie de 25 de ani pentru a învăţa ce este democraţia. Nimeni nu s-a întrebat de unde ştie ceva despre democraţie, unul care „înfiera cu mânie proletară” în „Scânteia” şi care stabilea public „vinovăţii”, ulterior confirmate în instanţă, de către soţia sa, Alexandra Sidorovici. Iată că după 25 de ani, nu democraţia au învăţat-o românii, ci obedienţa dată de prostie! Azi, contrar oricărei democraţii, nişte tele-vizuini fac acelaşi lucru ca şi Brucan în anii '50: stabilesc vinovăţia Elenei Udrea, deşi în cazul ei nu sunt probe indubitabile, ci doar unele indirecte şi foarte interpretabile, pentru a nu vorbi despre cele contrafăcute. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul multiplului infractor Vosganian, el beneficiind din partea tele-vizuinilor de „prezumpţia de nevinovăţie”, în ciuda unui dosar cât China, la doar două zile după linşajul mediatic aplicat Elenei Udrea. În timpul ăsta, CNA tace...

Dacă acestea reprezintă grave atingeri aduse democraţiei şi jurnalismului adevărat, ele nu sunt nici pe departe cele mai grave... De ceva vreme, Parlamentul are un obicei, iniţial periculos, azi – de-a dreptul mortal pentru o democraţie: el este cel care se substituie Justiţiei, admiţând sau, de cele mai multe ori respingând, cererile de arestare preventivă formulate de DNA. Încet-încet, de parcă această imixtiune nu era suficientă, Parlamentul a trecut la „pasul” următor în campania de supunere a justiţiei, sub deviza „nu vom avea puterea totală până nu vom subordona Justiţia” şi cu largul concurs al Procurorului Şef al României. Ce vină are el? Păi dacă nişte oamenii ai legii nu ştiu că pot începe urmărirea penală fără nici un fel de acord parlamentar și-l solicită, atunci cine să mai cunoască legea?! Dacă totuşi DNA a formulat o cerere de a i se admite începerea urmăririi penale, atunci e limpede că şi DNA sfidează separaţia puterilor în stat şi acceptă să devină, din justiţiar – colaboraţionist obedient al puterii politice roşii.

Conform Constituţiei, Executivul, Legislativul şi Puterea Judecătorească sunt separate. Cu toate astea, în democratura românească, toate sunt altfel în fapt, decât scrie pe hârtie. Avem miniştri care sunt şi parlamentari, adică o struţo-camilă executiv-legislativă, dar avem pusă în practică şi obedienţa judecătorească faţă de un Parlament, iată, anti-democratic. Actualul Parlament e o fantoşă, o Mare Adunare Naţională, doar că e una infracţională. Practică manipulator şi ipocrit, atât limbajul de rumeguş al populismului celui mai fioros, dar şi un dublu „limbaj” când e vorba despre a „judeca”, în locul Justiţiei, fireşte. Pentru Elena Udrea au consimţit şi începerea urmăririi penale, şi era firesc s-o facă, dar şi arestarea preventivă, deşi ea nu era un pericol public şi fusese deja plasată sub control judiciar. Acceptul de a fi arestată a fost dat aproape de miezul nopţii, dar chiar şi aşa, el a fost publicat... imediat! Adică angajaţii de la Monitorul Oficial au stat noaptea la serviciu pentru atât sau avizul era deja publicat când Parlamentul a luat hotărârea? Acelaşi Parlament, în cazul infractorului Vosganian, a dat un aviz negativ începerii urmăririi penale. Adică el, Legislativul, a stabilit cumva că în acel dosar este vorba despre o urmărire generată de considerente politice? Adică DNA face poliţie politică şi „democraticul” Parlament s-a opus? Nu, nici vorbă de aşa ceva!!! Totul e mult mai limpede dacă judecăm cele întâmplate prin prisma mecanismelor democratice, specifice unui stat de drept.

Infractorul Vosganian a cerut „coledzilor” să nu-l dea pe mâna Justiţiei şi, în numele lui Dumnezeu, să-l pună pe el deasupra legii, împiedicând astfel Puterea Judecătorească să-l urmărească penal. Nici în discursul lui şi nici în comentariile ulterioare, n-a existat o singură referire la vreo acţiune politică, ocultă și/sau oneroasă, de natură a determina acel dosar extrem de voluminos. Cu toate astea, în dispreţul Constituţiei şi al democraţiei, Parlamentul infracţional a barat calea Justiţiei, împiedicând-o să-şi exercite atribuţiile în cazul Vosganian-Interagro. Acest lucru nu e doar o imixtiune a Legislativului în treburile Justiţiei, ci este de-a dreptul UCIDEREA DEMOCRAŢIEI!!! Un stat în care toate puterile sunt scârbos amestecate este un stat aflat într-o dictatură de grup, aşa cum e şi cazul nostru, ca ţară.

Azi o Elena Udrea trimisă în arest pe criterii de revanşă politică, mâine un infractor scăpat de braţul lung al legii, iar de poimâine – toate căile spre abuzurile cele mai fioroase sunt deschise. Să privim lucrurile în faţă şi să vedem că deja ţara se află sub cizma unui grup de derbedei, tâlhari la drumul mare, care au confiscat prin manipulare, furt electoral şi înşelăciune toate instituţiile statului de drept, cele pe care acum le „călăresc” cum vor. Proștii vor vedea dictatura şi vor spune că e democraţie, dar restul vor ieşi în stradă, dacă democraţia mai înseamnă ceva pentru ei... Dacă nu, şi jugul oferă vitei un anume grad de libertate, chiar dacă el nu e deloc democratic.

Curs de manipulare (III) sau „presa goebbelsian felixită”

 Fără nici un fel de discuţie, manipularea prin presă a fost fundamentată de Goebbels... Nu foarte inteligent, nervos şi cumplit de frustrat, drul Goebbels a manipulat un popor întreg, unul care nu era deloc la marginile civilizaţiei, ci din contră. Deşi el era destul de redus, cei pe care îi avea în subordine îşi ştiau foarte bine bucăţica de manipulare şi erau bine pregătiţi. Maladiv şi persuasiv, Goebbels a introdus în cinematografe „jurnalele de ştiri” înaintea fiecărei proiecţii. Astfel, fiecare german afla despre „măreţele succese” ale regimului şi ale Führerului, personal. Tonul era laudativ-exaltat, iar privitorul, complet nepregătit să „lupte” împotriva propagandei, era o victimă sigură, fanatizată în interesul unui regim criminal.

După modelul nazist s-a luat şi Stalin, „fratele” ideologic al lui Hitler, când şi-a pus la punct propaganda la fel de odioasă. Dar, cum ruşii sunt mai profunzi decât nemţii, propaganda şi manipularea au fost corespunzător de elaborate. În 1947, Beria dădea o Direktivă ţărilor socialiste, în care explica amănunţit cum trebuie să procedeze serviciile secrete pentru ca populaţia să devină o masă de manevră lipsită de reacţie. Anterior am reprodus integral Direktiva şi v-o pun la dispoziţie şi aici; vă recomand o lectură foarte atentă a detaliilor, cele care fac cu adevărat diferenţa şi arată dimensiunea reală, dar şi importanţa pe care o are manipularea în exercitarea controlului de către un grup de indivizi, asupra unui popor întreg.

Perioada stalinistă a URSS a fost marcată de diverse producţii propagandistice. Serghei Eisenstein a excelat prin producţiile sale cinematografice absolut fără legătură cu realitatea istorică, dar prezentate prostimii ca documentare, „Crucişătorul Potemkin”, „Greva” etc. şi prin imaginile contrafăcute în al doilea război mondial, cele cu soldatul sovietic care înfige pe Reichstag drapelul URSS (în fapt, imagini filmate după ce încetase focul în Berlin). Întreaga arhivă sovietică referitoare la cel de-al doilea război mondial (câte 3 ore de film documentar dedicate fiecărui an, din 1939 şi până în 1945) este manipulată deseori grotesc, glorificând „vitejia”, „eroismul”, „sacrificiul” etc. popoarelor sovietice. Modelul a fost apoi preluat de către comuniştii români, care şi-au pus amprenta personală în mistificarea aplicată la noi.

Dar să venim la o epocă mai apropiată, cea a loviturii de stat din decembrie 1989 şi cea imediat următoare. Să spunem aici că 22 decembrie 1989 a marcat şi altceva decât fuga şi apoi asasinarea lui Ceauşescu, anume – schimbarea radicală a propagandei comuniste, eliminarea „fineţurilor” ceauşiste şi revenirea la manipularea kaghebist-stalinistă a anilor '50. Sub acest spectru funest s-a desfăşurat aşa-zisa Revoluţie din decembrie 1989. Imaginile şi discursurile se succedau pe ecranele televizoarelor într-un mod vizibil arhaic, forţat, deplasat. Vorbele puciştilor ieşeau fals şi greţos-populist, dovadă că nu fuseseră deloc pregătiţi ca discurs. A urmat celebra „Mircea, fă-te că lucrezi”, în modul cel mai evident, un aranjament conspiraţionist dinainte stabilit de către alţii, actorii interpretând prost rolurile, iar punerile în scenă nu s-au oprit aici, dacă e să ne referim doar la faza de început a neo-stalinismului „cu faţă umană”.

Încremenit în vechile idei staliniste, conform cărora presa trebuie să fie de stat, în special radio şi tv, „despotul luminat” a avut o perioadă de respingere completă a ideii de televiziune privată, cea de stat fiind folosită deseori grosolan la manipularea populaţiei. De notorietate este inexistenta „ceaţă” a lui Tudor Barbu, dar şi relatările despre încăierări în Piaţa Victoriei, înainte ca ele să înceapă. Sub presiunile internaţionale, „cârpa kaghebistă” a fost nevoită să accepte înfiinţarea de televiziuni private, dar dacă tot era musai, măcar ele să aparţină fidelilor sau şantajaţilor „sistemului”. Pentru ca ele să capete forţă şi notorietate, guvernele conduse indirect de ilici au rambursat TVA-ul tele-vizuinilor de partid, de la bugetul şi aşa subţiat de tâlhării, al statului. Ele au trecut brusc de la pierdere la câştig, dar au rămas datoare pe viaţă puterii roşii care a făcut din nişte rupţi în fund – moguli şi „mogulași” de presă, apţi să aplice fără ezitare propaganda neo-stalinistă. Dar până la aplicarea propagandei de stil vechi şi adaptat ca nou (asezonat perfect cu sfaturi moscovite) să facem o pauză edificatoare şi să vedem câte ceva şi din „spatele uşilor închise” ce se „deschid” de la Kremlin...

Imediat după război, relaţiile URSS cu Yugoslavia se răciseră întâi, apoi deveniseră ostile. Este momentul intrării în scenă a unui sârb, un personaj care va inspira mai târziu, după decenii, o Tavernă a Sârbului. Intrarea în rol a personajului a fost simplă, doar de el complicată aiuristic, la fiecare interviu oferind detalii contradictorii celui anterior. Absolvent al Academiei de la Frunze (se ieşea de la studii cu grad de colonel KGB), sârbul a venit în România trimis personal de Stalin pentru a conduce un post „ilegal” de radio ce făcea, aţi ghicit, propagandă sovietică împotriva lui Tito. Un asemenea „emisar” cu „însărcinări speciale” nu putea decât să fie excelent primit de către autorităţile comuniste ale României. Imediat a primit de la Partid o vilă pe Dorobanţi, gard în gard cu şeful Informaţiilor Externe, gen. Pleșiţă, dar şi alte avantaje şi facilităţi, ca pentru un membru de seamă al CC al PCR ce era. Postul de radio, teoretic ilegal, era finanţat de Stalin, personal şi şi-a încetat activitatea prin decesul marelui criminal. Activitatea ulterioară a sârbului nu ne interesează, până la momentele puţin anterioare loviturii de stat din decembrie 1989. Îl regăsim în aceeaşi conspiraţie kaghebist-iliesciană care l-a şi impus în mediile oculte ale politicii sovietofile. Venise momentul ca dinozaurii stalinişti să aplice ceea ce învăţaseră la Moscova, iar Ceauşescu nu-i lăsase să aplice în practică: propaganda de tip stalinist. Acum el face parte din Comisia de evaluare a profesioniştilor din TVR și se ocupă de „epurări”. Despre felul în care îl conducea pe Felix (că acum el e doar un puşcăriaş de drept comun) şi despre oficina pe care a pus-o la punct, încă nu e momentul şi nici locul să vorbim, dar detalii interesante puteţi găsi aici.

Sârbul a reprezentat un palier al manipulării prin presă, el însuşi lucrând sub acoperirea de jurnalist (chiar şi la peste 95 de ani). Cea de-a doua ramură a propagandei staliniste de tip „nou”, o reprezintă acea mass media considerată „normală”, aparent fără mari partizanate. Din acest palier fac parte atât tele-vizuini private sau jurnalişti „protejaţi” de serviciile secrete, cât şi javre bicisnice cu pretenţii de jurnalişti şi turnătorii dovediţi de cea mai joasă speţă. Unii la ordin, alţii din jigodism, servilism şi înapoiere mintală, cu toţii, de voie sau de nevoie servesc aparatului de manipulare neo-bolșevic. Rafinamentul moscovit a determinat ca brusc, tele-vizuini ce nu făceau decât să susţină lovitura de stat ce abia s-a încheiat, să se împartă în două: unele şi-au continuat „politica editorială” deșănţată şi fără o cât de mică legătură cu presa, pe când altele au intrat de la o zi la alta într-un proces de „spălare” şi de „democratizare”. Ca la un semn, „fractura” dintre tele-vizuini s-a manifestat şi la nivel politic, usl „rupându-se” în pnl şi psd, aşa cum, de altfel, se scăpase pe el şi Puiu Hașotti, cel care anunţa încă din 2012, în plină „glorie” infracţională a usl, că „pe viitor doar două partide vor mai exista şi care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Scăparea a... scăpat celor care ar fi putut preîntâmpina sau zădărnici planurile moscovite. Cum nimeni nu s-a deranjat nici măcar să denunţe minciuna ordinară cu care pnl clamează adevărul cel mai virtuos (”liberalismul e de dreapta”), cei care au pus în operă planul şi-au văzut obiectivele atinse: au pus mâna pe imensa majoritate a primăriilor, fireşte, prin fraudă electorală nedenunţată de un Blaga pe care azi îl regăsim oficial întovărăşit cu aceia cu care mai ieri încerca să se „lupte” neconvingător. După acest episod tragic pentru orice democraţie (asemenea scoruri electorale la locale, nici Ceauşescu nu avea tupeul, ci se oprea la 88% şi nu se cunosc exemple similare în democraţiile solide) au urmat alegerile generale (despre care voi mai aminti în alt episod), şi ele la fel de deșănţat „câştigate” de aceiaşi pucişti. Acum aveau în mâini parlamentul, primăriile, guvernul, aşa că au schimbat, deasemenea ilegal şi Avocatul Poporului şi au numit slugi politice la Curtea Constituţională. Un singur element le mai lipsea, pentru ca „dictatura cu faţă umană” cea de mult gândită, să devină totalitarism „luminat”: preşedinţia.

Revenind la presă, ambele ramuri ale propagandei şi-au făcut treaba, certificând prin luările de poziţie, că rezultatele fraudate de la locale şi generale erau „voinţa poporului”. Şi abia ce s-a produs „fractura”, că slugile mass media şi-au şi intrat în rol: unele îl criticau pe primul oligofren guvernamental, altele pe molâul magraon de limbă săsească. Atenţia tele-vizuinilor „democrate” s-a centrat pe oligofren, prezentându-l ca pe un mic dictator ce ameninţa să devină mare, un fel de Hitler chiar. În realitate, cel care va fi demis după cum e planificat, nu e nici un fel de dictator, ci doar o lichea măruntă, complexată de duritatea generalului său tată şi cam „dosnic” ca plăceri carnale puse la dispoziţia mentorilor săi politici; acel „da, să trăiţi!”, spus lui Dorin Cocos confirmă îndeajuns aserţiunea. Şi astfel, din cauza manipulărilor televizate, populaţia s-a decis, că mai anţărţ, să aleagă „răul mai mic”. Şi l-au ales, aşa cum spuneam încă din martie 2013, pe cel dorit de usl. Tacticile de manipulare, e limpede, nu le aparţin unor înapoiaţi ca Rizea sau birlicii ăia pe care tele-vizuinile îi invită să-şi spună stângaci poeziile învăţate la partid, ci unor adevăraţi profesionişti în tehnicile folosite de un aparat eficient de propagandă. Ca să vedem că aşa este, să privim lateral la susţinerea pe care o are Putin în rândul ruşilor şi vom înţelege că ei aproape au atins „perfecţiunea”. Zic să ne oprim aici şi să continuăm în alt episod... Curând, Doamne-ajută!

P.S. Când scriam aceste rânduri, Elena Udrea era linşată mediatic, condamnată înainte de a fi arestată, în timp ce Monitorul Oficial publica, în miez de noapte votul Marii Adunări Naţionale, cel care o transformă pe Elena în primul OM din România, „pus la zid” înainte de a fi judecat, primul după 25 de ani de moarte înceată a democraţiei. Acum ea trebuie arestată în regim de urgenţă, o urgenţă de cu totul alt tip decât cea aplicată în cazul puşcăriaşului Năstase. Sunt ALĂTURI DE ELENA UDREA, primul arestat politic, după 1989!

Curs de manipulare (II) sau „justiţia secretă"

 Într-un sistem bolșevizant, elementele sale sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu. Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”) vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din 1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă... în alt episod.

În puţine cuvinte, serviciile secrete româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.

Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...

În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu) sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR, şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept, stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”, ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.

Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”. Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte „datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.

Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe” filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii, nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea. Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici, SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi „ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva Elenei Udrea.

Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii „justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi, dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa. Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană sau moliceană.

Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație, liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură „juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei „vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...

Curs de manipulare (I) sau „ce vedeţi fără să vedeţi”

  Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze  cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).

Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava.  Va mai urma...

"Cine este socialist-liberalii şi ce face ei"?

 Motto: La o librărie vine un miliţian care-i spune vânzătoarei: „Aveţi cartea scrisă de un miliţian „Cine este, ce vrea şi ce face miliţienii?”... Vânzătoarea îi răspunde: „Ne pare rău, e epuizată”... Miliţianul: „Nu-i nimic, daţi-mi-o aşa, epuizată”.

Cred că socialiştii şi liberalii, indiferent în ce ţara ar trăi sau de ce naţionalitate ar fi, au cu toţii ceva în comun cu miliţienii. Tot ce înseamnă „stânga” manifestă aceeaşi înapoiere şi aceeaşi incapacitate de a face ceva (în afară de lovituri de stat). Cum îi scoţi din mlaştina lor verbală, cum devin aerieni, sideraţi şi impotenţi. Toată „șforţa” lor stă în... limbă, precum a lui Samson în păr. Cu limba fac politică, tot cu ea trag sforile aranjamentelor financiare şi tot cu limba mint electoratul. Raţiunea existenţei lor, baza politicii lor de stânga e minciuna. Electoratul deloc educat politic ascultă cu un aer tâmp şi decerebrat cuvântările sforăitoare şi discursurile bombastice ale socialist-liberalilor „îngrijoraţi” de viitorul „ţărişoarei”. Ochii lor goi de orice expresie privesc în zare, în timp ce socialist-liberalul din faţa lor le promite că dacă îl vor vota pe el, pe cel „responsabil”, viaţa li se va schimba brusc şi radical. El ştie că munca înnobilează, dar lasă de înţeles că nici lenea n-a omorât pe cineva, că de-aia e el acolo şi, ajutat de voturile lor, și în parlament, nu doar pentru ca „toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim”, ci, mai mult chiar, pentru cei mai leneşi dintre beţivii satului, el are pregătite un set de „măsuri” care să le aducă numaidecât ajutoarele sociale de care au atâta nevoie pentru vodca lor de pufoaică.

Stânga socialist-liberală îşi bazează politica viermănoasă pe ignoranţa oamenilor, dar mesajul ei înşelător vizează înainte de orice electoratul format din drojdia societăţii – lumpenproletariatul. Din nefericire, în această sordidă categorie socială intră, din ce în ce mai mult, categorii sociale ce anterior nu se regăseau în destinatarii  mesajelor stângii, iar asta este posibil din cauza mistificărilor pe care atât socialiştii, cât şi liberalii le ţes, pentru ca electoratul nepregătit să fie prins în păienjenişul lor. Tot acest păienjeniş al minciunii e ţesut cu răbdare, zilnic, ca urmare a unui plan subteran ţinut bine ascuns. Victimele sunt complet neştiutoare şi cred că între cele două aripi ale aceluiaşi partid de sorginte comunistă există o opoziţie, chiar dacă ea este în mod grotesc simulată şi deseori accentele false ar putea sări în ochi chiar şi unui şcolar; unui şcolar da, nu şi „bizonului” electoral...

În ianuarie 1990, ilici cuvânta în fata viitorilor săi complici întru prostirea populaţiei, unii viitori socialişti, alţii viitori liberali. Cu un tupeu formidabil, el afirmă că „Stalin era de... dreapta”, că „doctrinele sunt perimate” şi că partidele ce se înfiinţează ar trebui „să spună ce vor, să ştim şi NOI”. În acest NOI zace întreaga „filosofie” a dictaturii roşii, drapată după lovitura de stat din decembrie 1989, în „pluripartidism în interiorul fsn” sau, cum s-a numit ulterior şi se numeşte neoficial şi azi, „usl”. Astfel a marcat „cârpa kaghebistă” începutul mistificării comuniste, azi – socialist-liberale, căreia un întreg popor îi este prizonier. Popor cu o slabă memorie colectivă, românii reacţionează identic, chiar şi la aceleaşi manipulări dovedite; în mod repetat. În van le-a spus Puiu Haşotti că planul lor spunea în 2012, când usl era de o solidaritate infracţională ce a speriat Europa, că în viitor trebuie să rămână doar două partide, psd şi pnl, unul la putere şi altul în „opoziţie”, că bizonul electoral a votat ca şi când nimeni nu l-ar fi atenţionat involuntar asupra spectacolului „opoziţiei” dintre psd şi pnl, un „mezanplas” atent pus în scenă de către păpuşarul moscovit. Rând pe rând, instituţiile statului de drept au căzut în mâinile conspiratorilor naţionali, singura care încă mai „mişcă” fiind Justiţia, dar nici ea nu se simte foarte bine... Ascultaţi vorbele lui Felix, care v-a fost infractor kaghebist până ce a intrat temporar la puşcărie: „Nu vom avea puterea totală (dictatorială, altfel spus) până nu vom pune mâna pe Justiţie”; adică în scurt timp, cu Felix în libertate, deși e condamnat definitiv la 10 ani de recluziune și penitenţă.