Curs de manipulare (II) sau „justiţia secretă"



 Într-un sistem bolșevizant, elementele sale sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu. Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”) vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din 1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă... în alt episod.

În puţine cuvinte, serviciile secrete româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.

Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...

În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu) sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR, şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept, stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”, ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.

Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”. Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte „datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.

Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe” filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii, nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea. Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici, SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi „ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva Elenei Udrea.

Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii „justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi, dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa. Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană sau moliceană.


Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație, liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură „juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei „vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...







 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu