Macovismul – un darwinism politic

 Darwin a găsit o fosilă pietrificată şi încercând să-şi explice formarea ei, a născut o întreagă teorie a evoluţiei speciilor, un fel de beţie a minţii, foarte populară în ţările comuniste şi cele cu pronunţate propensiuni de stânga, dar nimic altceva decât o fantezie cu pretenţii ştiinţifice. Într-o vreme când anticorupţia era o formă fără fond, Macovei a găsit-o şi a încercat să nască o mişcare capabilă să-l ia pe Mandela drept model, spunând, ca ilici despre Stalin cândva, că astfel se naşte o mişcare... civică de dreapta!

Încremenită în proiectul unei anticorupţii verbale, Macovei n-a observat că aceasta anticorupţie nu mai e apanajul electoral al unei stângi uriaş ramificate, ci ea a devenit un scop din ce în ce mai des atins de către DNA. În acest cadru general apare un nefericit mânat de fanatismul cel mai decerebrat şi naşte un termen, „macovismul”, încercând să dea un nume covrigului de la care mănânci doar gaură. „Macovismul” a devenit expresia celei mai complete inutilităţi, un proiect secondat de un „decalog” al generalităţilor utopice, o sumă de truisme pe care nimeni nu se deranjează să le mai enunţe. „Decalogul” macovistic nu e, aşa cum s-ar aştepta cineva, un compendiu de FAPTE pe care asociaţia cu nume de tanc, dar şi de pistol-mitralieră îşi propune să le transforme în realitate, ci doar un set de... dorinţe, unele justificate (stat de drept, cinste, corectitudine etc.); altele de-a dreptul fistichii („o țară europeană, demnă între marile culturi ale continentului, ancorată sigur în lumea liberă”, „o țară cu copii veseli, tineri încrezători, oameni activi prosperi și bătrâni senini”).

Ca asociaţie civică, deci de stânga, M10 nu are nici un fel de opţiune doctrinară, dacă nu explicită, pentru că un ONG nu are nevoie de vreo doctrină, dar nu are nici măcar o idee de orientare de vreun fel; este tipul „care nu este” al unei organizaţii care nu face altceva decât să „ceară”, să „îşi propună”, „să ia atitudine” şi „să promoveze”... Despre FĂCUT ceva, aşa cum e caracteristic unei formaţiuni de dreapta – nici un cuvânt. Din perspectiva dreptei (cea reală, creştin-democrată, nu cealaltă, rezultat al mistificării liberal-iliesciene), această „voce civică”, un fel de „uniţisalvăm” de mai mică amploare, este de un stângism pronunţat, unul care apropie asociaţia de liberalismul românesc clasic. De altfel, Macovei critică pnl-ul, dar demisia din partidul liberal încă nu şi-a dat-o şi nici nu manifestă interes în această direcţie.

Rostul unei asemenea asociaţii este „minunat, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, dacă rolul ei nu e cumva de a atrage electoratul năuc într-o „aventură” civică de stânga, dar declarată de „dreapta”, ca şi pnl-ul care a inspirat-o. Pe de altă parte, civismul nu este, cum vrea „macovismul” să acrediteze, o poziţie în sine, despărţită politic de tot ceea ce pot însemna partidele, ci el reprezintă o componentă a programelor acelor formaţiuni politice, mai apăsat afirmat în cazul partidelor de stânga şi mult mai atenuat, dar tot bine precizat, în doctrinele partidelor de dreapta. Un civism de sine stătător, aşa cum propune „macovismul” ar putea fi echivalentul doctrinar al unui partid de centru pur, doar că aşa ceva nu există; în anumite forme, el este o „umbrela” sub care se ascunde rânjind un partid sau uniune, de sorginte comunistă, un fel de moroi din Piaţa Roșie „interpretat” în „cheie” civică. Așa cum teoria falsă a lui Darwin nu a transformat maimuţa în om, tot așa nici „macovismul” nu va schimba ceva în peisajul politic românesc; cel mult poate fi de folos iluzoriei „reformări” a psd-ului în plan imagistic.

Decalogul după Macabei

Motto: „Cei patru macabei erau trei, Sf. Luca şi Matei, dar şi ăla singur, iar cu sergentul Zece/ care-i şi întrece”. (folclor imaginar)

1. Iar Dealul Cotrocenilor fumega tot, că Se pogorâse Preşedintele liberal pe el în foc; şi se ridică de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor şi tot dealul se cutremură puternic.

2. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Monica grăia, iar Preşedintele îi răspundea cu glas.

3. Deci, fiind pogorât Preşedintele pe Dealul Cotrocenilor, pe vârful dealului, a chemat Preşedintele liberal pe Monica în vârful dealului şi s-a suit Monica acolo.

4. Atunci a zis Preşedintele către Monica: "Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Preşedinte, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei”.

5. Zis-a Monica către Preşedinte: "Nu se poate că poporul să se suie pe Dealul Cotrocenilor, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme şi ai zis: Trage hotar împrejurul dealului şi-l sfinţeşte cu inutilitatea Ta!"

6. Iar Domnul i-a răspuns: "Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Ponta; iar parlamentarii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Preşedinte, ca să nu-i lovească Preşedintele". Şi s-a pogorât Monica la popor şi i-a spus toate.

7. Atunci a rostit Preşedintele înaintea lui Monica toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Preşedintele şi Dumnezeul tău liberal, Care te-a scos din coada clasamentului electoral şi din casa anonimatului politic. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

8. „Să faci o asociaţie civică de stânga şi să spui că e de dreapta, tot aşa cum şi eu am spus fraierilor care m-au crezut, în campania electorală. Să o faci, dar să nu cumva să abandonezi stânga şi să-ţi faci chip basist cioplit. Să nu i te închini lui, nici să-i slujeşti, ca Eu sunt Preşedintele tău şi sunt un Preşedinte zelos, care pedepsesc pe copiii tăi politici pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam ideologic şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce fura şi păzesc hoţiile noastre bugetare”.

9. „Cinsteşte pe tatăl tău politic, ilici, cel care a făcut civismul tău să pară de dreapta, dar şi pe mama ta liberală, ca să-ţi fie ţie bine şi să rămâi mulţi ani în politica pe care ţi-o va da Preşedintele tău klausian”.

10. „Să-ţi aminteşti că şase zile vei minţi poporul tău cu liberalismul şi cu civismul tău şi în ziua a şaptea să te odihneşti. Iar ziua a şaptea să fie de odihnă şi să nu mai spui nimic, nici la tele-vizuini să nu mai apari, ci doar să te ocupi ca lumea să creadă că tu faci opoziţie”.

11. „Asociaţia ta să o faci împreună cu aceia care se ocupa de fondarea asociaţiilor fără rost, cu Marian Supradotatul şi cu Hadrian, ca tot ei au (în)fundat şi Mişcarea Populară care nu e”.

12. „Să nu ucizi! Dacă doar minţi şi înşeli, asta n-a omorât pe nimeni”.

13. „Să nu fii desfrânată! Să nu te înhăitezi cu ai lui Băsescu şi să nu întinezi nobilele idealuri ale liberalismului”.

14. „Să nu furi! De asta se ocupa apostolii socialiştilor şi arhanghelii roşii ai liberalilor”.

15. „Să nu mărturiseşti adevărul împotriva aproapelui tău liberal sau, Doamne fereşte!, împotriva stăpânilor din Piaţa Rosie!”

16. Să nu doreşti partidul aproapelui tău liberal, ci să-ţi faci tu unul. Să nu doreşti nici funcţia lui, nici bugetul, nici electoratul şi nici rolul pe care taika ilici i l-a hărăzit fiecăruia, ci să joci rolul tău de politician care dă interviu pisicii şi care îşi pune desene infantile pe paginile de internet”.

17. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut dealul fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat la telenovele, temându-se.

18. Şi a stat tot poporul departe, iar Monica s-a apropiat de întunericul unde era Preşedintele, în biroul cel luminos al lui ilici.

19. Atunci Preşedintele a zis către Monica: „Aşa să vorbeşti poporului şi aşa să vesteşti: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi, ci să-Mi laşi mie şi alor mei aurul şi argintul şi toată crema bugetului de stat. În tot locul unde vei pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez cu câte ceva din politică şi să nu te sui pe trepte la Palatul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta doctrinara!"

20. „Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor: Asociaţia să fie legată de numele tău şi pe numele tău, cum a făcut Neamţu, ca să-ţi fie uşor să treci înapoi la liberal-socialisti (să nu dai mai mult de 900 de arginţi pe ea, că nu face). Coteria să-şi propună cam tot ce e deja în Constituţie, iar obiectivele să fie cât mai generale, să sune frumos, dar să fie lipsite de orice conţinut; vrem stăpânirea poporului, nu deşteptarea lui”.

21. „Dacă vei avea nevoie de ajutor, să nu vii la Mine şi nici la Nelu Cotrocelu’, că îl ai pe Marean Supradotatul lângă tine, aşa că nu-ţi mai trebuie altul care să te-ncurce. Iar dacă vei împlini toate acestea, a ta va fi împărăţia politicii, chiar dacă undeva mai în dos, pe stânga”.

De ce "Charlie Hebdo"?

 Motto: „Cea mai bună cale de a-ţi transforma visele în realitate este să te trezești”. (M. Sorescu)

„Charlie” a fost lovit, mişeleşte, criminal, dar „Charlie” rămâne soldatul cu peniţă şi pix în presă mondială, soldatul cu baston de mareşal în raniţă, pe care, tragic şi crud l-a primit prin moartea celor 12 victime, jurnalişti şi nu doar. Atacul a fost unul complet nejustificat în lumea civilizată, fie ca această lume înseamnă Europa, America, Asia sau Africa. Civilizaţia mondială are, indiferent de religie său nivel de pregătire a indivizilor, aceleaşi principii şi aceleaşi criterii de valorizare a spiritului uman. Mă aşteptam ca pentru abnegaţia dovedită şi pentru sfârşitul tragic la datorie, Preşedintele Hollande să-i decoreze post-mortem, nu doar să vină la locul tragediei şi să concluzioneze stupid: „A fost un atac terorist”. „Charlie” merită să fie respectat şi omagiat, dar merită în egală măsură ca adevărul despre atac să fie scos la iveală, dincolo de orice interese sau scenarii oneroase.

Circumstanţele atacului însă, nu sunt decât un şir întreg de paradoxuri, de bâlbâieli şi de lucruri inexplicabile. Să încercăm să analizăm inadvertenţele, începând cu momentul atacului şi terminând cu sfârşitul celor doi presupuşi asasini şi al complicelui lor de culoare.

Atacul s-a produs după tipicul unor oameni pregătiţi de un profesionist în tactică militară, judecând după modul în care au descins din maşină şi după cum au acoperit perimetrul. Cu toate astea, unul dintre atacatori, cel puţin, nu era foarte obişnuit cu armele, pentru că în momentul în care a apăsat pe trăgaci şi-a ferit capul de suflul pe care îl produce cartuşul în momentul declanşării capsei. Cu acelaşi prilej, încă două evenimente sunt de reţinut: în timpul atacului, un poliţist de origine algeriană (judecând după numele de familie, din estul sau nord-estul Algeriei) a fost rănit de agresori. Rănit fiind, a întins mâna spre cel care îl împuşcase, într-un gest de predare cu care implora să fie lăsat în viaţă. A fost inutil, teroristul executându-l cu un glonţ în cap, în cel mai pur stil mafiot, propriu mafiei ruse.

Execuţia arată straniu, dacă ai o idee clară despre mentalitatea nord-africanilor. Ei au o organizare implicită, neoficială, dar adânc înfipta în mentalul colectiv: organizarea tribală. În „trib”, în acea comunitate ermetică, toţi cei care vin din alte regiuni sunt toleraţi, dar niciodată acceptaţi ca membri ai comunităţii. Relaţiile în trib sunt mult mai strânse decât îşi poate imagina un european, el trecând deseori, ca importanţă, înaintea familiei. În astfel de comunităţi există o mentalitate comună ce transcende timpul, laicul sau religia, venind pe linie continuă direct din neoliticul târziu. În astfel de comunităţi răspândite cu desăvârşire peste tot în Africa de Nord, nu există noţiunea de „prieten” în vocabularul uzual, locul lui fiind luat de cel de „frate”, nu atât întru credinţă, cât frate tribal, acel copil care mic fiind era crescut împreună cu ceilalţi copii de către „mamele” tribului. Cei care cresc şi sunt educaţi în acest spirit tribal sunt incapabili să execute un „frate”, mai ales când acesta cere îndurare. Ca paradoxul să fie complet, asasinii i-au cerut, „într-o franceză perfectă” unei angajate să-i conducă în sediul revistei, dar pe această n-au executat-o, deşi era singura care i-a auzit vorbind.

Atacul a fost filmat de camerele de supraveghere ale unei firme din clădirea unde îşi are sediul revista. În mod straniu, camerele par a „veghea” asupra străzii şi nu a perimetrului pe care beneficiarul îl avea în vedere când le-a instalat. Dar chiar şi aşa fiind, presupunând că proprietarul a avut fantezia de a supraveghea strada, tot se nasc nişte întrebări suplimentare: 1. o ştire spune că sediul era sub observaţia serviciilor secrete franceze, atât de discrete încât... au lipsit cu desăvârşire? şi 2. camerele nu erau de jucărie, puse să sperie copiii, ci unele conectate la sistemul centralizat al poliţiei. Adică servicii discrete şi poliţişti care nu se dezlipeau de monitoare pentru a nu pierde finalul „filmului”? Nu e cumva prea mult pentru a exclude un scenariu?

Imediat ce asasinii s-au făcut nevăzuţi (fără grabă), poliţia a şi început să-i caute peste tot prin ţară; cei care vor să vadă cum s-a întâmplat asta, le recomand filmul „Compania a șaptea sub clar de lună”. De departe de un haz nebun a fost ştirea că unul dintre cei 80.000 de poliţişti şi jandarmi a găsit într-o maşină, o carte de identitate a unui francez de origine algeriană. Maşina nu era aceeaşi care a participat la atentatul terorist, dar „comisarul Obelix”, după nici un moment de gândire a concluzionat: cartea de identitate aparţine unuia dintre asasini. Aşa s-a pornit armata de oameni de ordine să „măture” Franţa în căutarea teroriştilor. După „doar” 3 zile de căutări, criminalii au fost localizaţi, nu datorită puzderiei de poliţişti, ci pentru că teroriştii, contrar uzanţelor, în loc să caute să fugă cât mai departe de Paris, dacă nu şi de Franţa, ei se băgaseră într-o tipografie (probabil părăsită, dacă nimeni n-a ştiut de existenţa lor acolo) pentru a-şi face... publicitate la o televiziune! Cu acest prilej, ei au declarat că sunt fundamentalişti Al Qaeda (au „omis” să spună cărui curent fundamentalist aparţin, wahabbit sau salafist) şi finanţaţi de... nu contează prea mult cine. Pentru ca ridicolul să fie perfect, undeva în Paris, un (probabil) camerunez cu muşchi, însoţit de o algeriană cam ciudăţică luau ostatici strigând „lăsaţi-ne prietenii în pace”, vrând să înţelegem că era vorba despre cei pe care poliţia încă îi cauta fără succes; nu e limpede cum puteau fi lăsaţi în pace; să nu-i mai fi căutat, oare? Sau luarea de ostatici a fost devansată, agresorii neştiind că fraţii algerieni nici nu fuseseră arestaţi? Într-un mod absolut bizar, comisarul însărcinat cu cercetarea "cazului Charlie Hebdo" a fost găsit sinucis în timp ce îşi pregătea raportul, duminică, 11 ianuarie, dimineaţa. În aceeași „notă”, mă întreb: când au fost „sinuciși” fraţii algerieni, înainte sau după atacul asupra „Charlie Hebdo”?

Aşa cum se ştie, cei doi presupuşi terorişti erau amândoi în jurul a 30 de ani, amândoi cu un trecut foarte comun multor magrebieni din Franţa: o activitate oarecare în lumea interlopă, indivizi care n-au învăţat cine ştie ce carte, ca toţi magrebienii şi, tot ca ei toţi, cu o propensiune pentru religie aproape de zero. Intrând în acest segment, cel al musulmanilor din Africa de Nord, să spunem întâi că ei nu sunt arabi, deşi în ţările Maghrebului araba este limba oficială şi literară. Dacă arabii sunt popoare semite, nord-africanii sunt, cei mai mulţi, hamiţi (de la cei doi fraţi biblici Sem şi Ham), „veri” undeva în străfundurile umanităţii, dar totuşi diferiţi ca sânge. Pe această structură hamitică, destul de barbară şi primară a venit Islamul, adus de invaziile arabe de la 1100 d.Cr., el urmând celor zece secole de creştinism amestecat cu iudaism. Nici una dintre aceste religii monoteiste nu a pătruns cu adevărat până în fibra corpului social, oricare dintre ele abia trecând de nivelul superstiţiilor păgâne încă prezente în popor. Islamul ca religie s-a împărţit în trei facţiuni principale, imediat după moartea Profetului: suniţii, shiiţii şi kharigiţii. Cei din urmă au predominat în Africa de Nord, puritanismul lor coranic şi respingerea extremismului marcând profund substratul social şi lăsând în urmă populaţii extrem de tolerante cu străinii, ca şi cu aparţinătorii altor religii decât a lor. Să spunem aici că în atacul asupra „Charlie Hebdo” şi-a pierdut viaţa şi fiul rabinului de la Tunis, aflat întâmplător la sediul revistei, conform presei tunisiene. Poate paradoxal, dar nord-africanii nu pot fi extremişti, decât contra cost, dar din convingere religioasă – niciodată. Aceasta componentă a religiei Islamului arătă că asasinii sunt departe de a fi franco-algerieni sau magrebieni.

O să închei cu nişte pasaje referitoare la kharigiţi, lămuritoare în privinţa capacităţii lor de a deveni asasini cu sânge rece în numele religiei (sursa: Wikipedia):

„Spre deosebire de sunniți, dar și de șiiți, kharigiții aveau încredere doar în Coran, bucurându-se, în același timp și de tradiția orală a triburilor arabe nomade. Acești puritani, depozitarii tendințelor egalitariste ale beduinilor, au recunoscut totuși legitimitatea primilor doi califi și cu unele rezerve, pe aceea a lui Utman și Ali. Deși gruparea a luat naștere înaintea apariției discuțiilor stârnite de școlile de drept canonic, ei au fost de acord, în mai multe probleme, cu soluțiile și ideile mutazilite. Refuză, de pildă, să accepte că textul Coranului ar fi necreat, așa cum nu sunt de acord să rezerve nemusulmanilor chinurile veșnice ale iadului. Ei acceptă că păcatul grav este incompatibil cu calitatea de credincios, că minciuna, blestemul, crima etc. întrerup curățenia rituală și obligă la repetarea abluțiunii. Interzic cultul sfinților, pelerinajele locale și frățiile sufite. În epoca modernă kharigiții sunt numiți, de obicei, ibadiți, de la numele lui Ibn Ibaḍ, conducătorul celei mai puțin extremiste dintre numeroasele subgrupuri în care s-au împărțit. Este, de altfel, și singura care s-a menținut până în zilele noastre, grație tendințelor ei mai puțin radicale. În zilele noastre, pot fi întâlniți, în grupuri restrânse, în primul rând printre berberii din nordul Africii, în Mzab si pe lângă Gardaya (Algeria)”.

Kapitalism - reteta noastra secreta

The Soviet Story (2008)

Apocalipsa după Moş Gerilă - (re)Facerea

1. La început a făcut Moş Gerilă biroul luminos al lui ilici şi a pus draperii.

2. Şi biroul era gol, lipsit de spiritul malefic al predecesorului său, iar duhul putinian plutea deasupra apelor tulburi usl-iste.

3. Şi a zis Moş Gerilă: „Să vină lumina de la Răsărit!”. Şi s-a făcut întuneric până şi în biroul cel luminos ideologic.

4. Şi a văzut Moş Gerilă ca întunericul e bun, pentru că la adăpostul lui se poate fura în linişte. Şi a amestecat lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul, până n-a mai putut nimeni să le deosebească.

5. Întunericul l-a numit Moş Gerilă „ziuă” şi lumina – „noapte”. Şi a fost seara, apoi noaptea minţii electorale: prima zi.

6. A făcut Moş Gerilă cerul usl, cu minciuni deasupra lui şi cu mistificări sub el. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a doua.

7. Şi a zis Moş Gerilă: „Să se adune minciunile şi mistificările şi să se ascundă uscăciunea de stânga ce zace în liberalism”. Şi aşa a fost.

8. Uscăciunea liberală a numit-o Moş Gerilă „dreapta”, iar minciunile – „principii liberale de dreapta”. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge.

9. Apoi a zis Moş Gerilă: „Din liberalism trebuie să hrănim toate acele guri care ne-au asigurat puterea deplină; lor trebuie să le dăm afaceri bugetare şi instrumente pentru a produce şi mai mulţi bani pentru ei şi pentru clienţii noştri, ca şi pentru stăpânii noştri de la Răsărit”. Şi a fost aşa.

10. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii electorale: ziua a treia.

11. Şi a zis Moş Gerilă: „Să nu fie luminători pe tăria cerului, care să lumineze pe pământ, pentru a nu se trezi prostimea din visul în care am băgat-o”. Şi a fost aşa.

12. A făcut Moş Gerilă cei doi intunecitori: intunecitorul cel mare, ilici care să mintă seara şi intunecitorul cel mic şi oligofren, mincinosul care să îngheţe apele noaptea.

13. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a patra.

14. Apoi a zis Moş Gerilă: „Să mişune pieţele de bani bugetari şi europeni şi la noi să scurgă toţi, nimic să nu ajungă aiurea, la populaţie”. Şi aşa a fost.

15. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele cele mari financiar-liberale şi socialiste care mişunau pe toate pieţele financiare şi „păsările de pradă” bugetară care n-au scăpat nici un sector nepreluat. Şi a văzut Moş Gerilă că tot îi merge.

16. Şi le-a zis Moş Gerilă: „Prăsiţi-vă şi înmulţiţi-vă şi umpleţi ţara de voi, pentru a asigura supremaţia usl pentru minim 20 de ani”.  Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a cincea.

17. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele liberale după felul lor putinian şi leprele socialiste după felul lor stalinist şi toate jigodiile colaboraţioniste. Şi a văzut Moş Gerilă că aşa le e lor bine.

18. Şi a zis Moş Gerilă: „Să facem omul nou, prostit şi ameţit de o biserică îndulcită la bani bugetari, după asemănarea mea, care să fie condus de noi la urne”.

19. Şi a făcut Moş Gerilă omul nou după chipul şi asemănarea sa; a făcut liberali şi socialiști-liberali.

20. Şi Moş Gerilă i-a cădelniţat patriarhal zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, stăpâniţi norodul şi tot ce mişcă să fie liberal şi socialist şi nimic altceva să nu mai fie”.

21. Apoi a zis Moş Gerilă: „Iată, vă dau mână liberă să daţi legi în favoarea voastră şi să sugeţi integral bugetul de stat. Aceasta va fi hrana voastră şi a noastră”.

22. „Iar poporului îi dau să mănânce iarba pământului şi răbdări prăjite, ca de unde atâţia bani la buget, ca să le mai dau şi lor”.

23. Şi a privit Moş Gerilă la câte a tot făcut şi minţit şi a fost mulţumit. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a şasea.

24. Şi mulţumit de felul în care se achitase de sarcinile de la Partid, Moş Gerilă le-a privit pe toate şi a decis că e momentul să se odihnească până la capătul celor două mandate. Şi a fost iar seară şi iar noaptea minţii: ziua a şaptea.

(Moș Gerilă (le Père Dugel) est un avatar du Père Noël, laïcisé en URSS sous le nom de Ded Moroz par la propagande communiste et adapté en roumain. Le Moș Gerilă, comme le Ded Moroz russe, a donc servi à déchristianiser le Moș Crăciun (Père Noël).) - Wikipedia

Autodafé – de la Savonarola la Klaus Iohannis

  Autodafé era un eveniment public organizat de către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare, nu  executa pe nimeni, ci doar condamnaţii la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia erau impenitentes (nepocăiţi), în cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.

Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”. Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483, Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07 februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice, oglinzi, cărți imorale, ornamentele  prea bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro Botticelli au dispărut cu această ocazie.

Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari „abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler, cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică, acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.

KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva, eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui Putin.

Spre deosebire de cartoforul Căcărău, gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret, tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată, dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au sugerat-o.

Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri. Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”, teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.

Cât de curând se va produce şi autodafé-ul prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug, la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului. Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.

Preşedinţii care nu este

  În politica mondială lucrurile sunt simple şi clare, la fel şi alegerile care dau un preşedinte, un parlament sau un şef de scară de bloc. În România uslașă („iliesciană”, dacă vreţi), lucrurile nu se desfăşoară deloc la fel... Întâi pentru că România nu trăieşte într-o realitate oricare ar putea fi ea, ci într-o deplină mistificare de tip sovietic şi apoi, românii sunt suficient de creduli încât ceea ce li se arată să o ia drept realitate de necontestat. „Presa” româna vine apoi să completeze şi să cimenteze alegătorului impresia că trăieşte într-o realitate, într-o democraţie etc.

În martie 2014 scriam despre mistificarea, despre manevra usl-ului de separare prin unificare, ca o cale de a-şi adjudeca fotoliul prezidenţial. Din nefericire, previziunea s-a dovedit adevărată, cu singura diferenţă că în locul lui Căcărău a fost KlaUSLică. Fireşte, asta nu e foarte important, având în vedere că faptele s-au petrecut deja, dar cred că scenariul iniţial ne poate face o imagine mai bună asupra adevăratei relaţii politice existente azi între preşedintele ţării şi foştii săi aliaţi-adversari (e treaba lui să-i califice). În teritoriu, pnl-ul lui KlaUSLică e la putere, în Marea Adunare Naţională pe stil nou e în „opoziţie constructivă”, iar în campania electorală prezidenţială discursurile psd şi pnl au fost similare: al psd – mai golănesc şi mai decerebrat, al pnl – mai nuanţat, dar la fel de antibăsist. Judecând după dăruirea pe care Preşedintele Băsescu a dovedit-o în apărarea valorilor statului de drept şi pentru ca România să ocupe un loc important la nivel european, orice opoziţie care se manifestă faţă de el este una cel puţin nesănătoasă pentru ţară. Ca urmare, în turul doi al prezidenţialelor am avut doi candidaţi care s-au manifestat diferit, dar congruent. O astfel de plasare politică nu poate conduce decât la o singură concluzie, aceea că usl, cea care juridic există, este o realitate şi în afara sferei juridice.

Spuneam acum aproape un an ca în condiţiile creionate în articol, e puţin important care dintre cei doi finalişti îşi va adjudeca preşedinţia, politica imprimată rămânând cea a usl. De aici şi „baletul de urşi” practicat de cei doi „opozanţi” în campanie: curtenitori între ei, cu puţine excepţii şi alea calculate pentru a certifica o falsă opoziţie dintre stânga socialistă şi „dreapta” liberală, altfel două partide cu aceeaşi doctrină şi cu ideologii-surori. Utilizând abil lipsa de cunoaştere a noţiunilor politice de către un electorat inocent, coteria politică de factură comunistă a reuşit, cu concursul inconştient al unora, dar şi cu cel interesat al altora, să îşi asigure finala prezidenţială. După „victoria” liberală, tot ceea ce era prea bine cunoscut s-a schimbat: primul oligofren a devenit peste noapte din scursură bulevardieră – democrat şi „atent” cu „opoziţia”, parlamentul cel atât de pornit împotriva statului de drept a început să asculte chipurile obedient, de indicaţiile unui preşedinte ce mai avea o lună până să intre în pâine, iar „baletul de urşi” politic a continuat, spre deliciul prostimii care s-a împărţit în „două”, adică... s-au „strânsunit” inconştient într-o singură tabăra: cea comunist-fascistă pe stil nou.

Nici nu intra în pâine noul preşedinte al usl, că a doua zi l-a şi convocat pe „adversarul” său, Oligofrenie, la Cotroceni. Nimeni nu ştie ce anume au avut de discutat pentru că subiectele nu sunt pentru prostime, cea care nu trebuie să ştie că preşul şi primul plagiator au convenit că, aşa cum s-au înţeles psd şi pnl înainte de intrarea lui KlaUSLică în pnl, acţiunea „proști, da’ mulţi” trebuie dusă „pe cele mai înalte culmi” ale taxării, imposturii, manipulării etc. Dacă această întâlnire „de taină”, în aparenţă, ar fi fost singulară (imposibil! Cei doi nu pot discuta şi reţine tot într-o singură conversaţie), concluzia ar fi fost, fără dubiu, că s-au pus de acord asupra acţiunilor comune viitoare. Când şi cea de-a doua întâlnire se petrece identic, în săptămâna următoare, fără informarea proştilor asupra conţinutului discuţiilor, situaţia cotrocenială e limpede „ca cristalul”: în Palatul Cotroceni avem o preşedinţie bicefală: un preşedinte „ales” şi un oligofren guvernamental. Cei doi sunt, cum ar spune telectualul „olandez” VanGhelie, preşedinţii „care nu este”, pentru că ori cu ei, ori fără ei, România e şi necondusă, dar şi neguvernată, iar aşa ceva chiar nu ne trebuie.