De ce "Charlie Hebdo"?

 Motto: „Cea mai bună cale de a-ţi transforma visele în realitate este să te trezești”. (M. Sorescu)

„Charlie” a fost lovit, mişeleşte, criminal, dar „Charlie” rămâne soldatul cu peniţă şi pix în presă mondială, soldatul cu baston de mareşal în raniţă, pe care, tragic şi crud l-a primit prin moartea celor 12 victime, jurnalişti şi nu doar. Atacul a fost unul complet nejustificat în lumea civilizată, fie ca această lume înseamnă Europa, America, Asia sau Africa. Civilizaţia mondială are, indiferent de religie său nivel de pregătire a indivizilor, aceleaşi principii şi aceleaşi criterii de valorizare a spiritului uman. Mă aşteptam ca pentru abnegaţia dovedită şi pentru sfârşitul tragic la datorie, Preşedintele Hollande să-i decoreze post-mortem, nu doar să vină la locul tragediei şi să concluzioneze stupid: „A fost un atac terorist”. „Charlie” merită să fie respectat şi omagiat, dar merită în egală măsură ca adevărul despre atac să fie scos la iveală, dincolo de orice interese sau scenarii oneroase.

Circumstanţele atacului însă, nu sunt decât un şir întreg de paradoxuri, de bâlbâieli şi de lucruri inexplicabile. Să încercăm să analizăm inadvertenţele, începând cu momentul atacului şi terminând cu sfârşitul celor doi presupuşi asasini şi al complicelui lor de culoare.

Atacul s-a produs după tipicul unor oameni pregătiţi de un profesionist în tactică militară, judecând după modul în care au descins din maşină şi după cum au acoperit perimetrul. Cu toate astea, unul dintre atacatori, cel puţin, nu era foarte obişnuit cu armele, pentru că în momentul în care a apăsat pe trăgaci şi-a ferit capul de suflul pe care îl produce cartuşul în momentul declanşării capsei. Cu acelaşi prilej, încă două evenimente sunt de reţinut: în timpul atacului, un poliţist de origine algeriană (judecând după numele de familie, din estul sau nord-estul Algeriei) a fost rănit de agresori. Rănit fiind, a întins mâna spre cel care îl împuşcase, într-un gest de predare cu care implora să fie lăsat în viaţă. A fost inutil, teroristul executându-l cu un glonţ în cap, în cel mai pur stil mafiot, propriu mafiei ruse.

Execuţia arată straniu, dacă ai o idee clară despre mentalitatea nord-africanilor. Ei au o organizare implicită, neoficială, dar adânc înfipta în mentalul colectiv: organizarea tribală. În „trib”, în acea comunitate ermetică, toţi cei care vin din alte regiuni sunt toleraţi, dar niciodată acceptaţi ca membri ai comunităţii. Relaţiile în trib sunt mult mai strânse decât îşi poate imagina un european, el trecând deseori, ca importanţă, înaintea familiei. În astfel de comunităţi există o mentalitate comună ce transcende timpul, laicul sau religia, venind pe linie continuă direct din neoliticul târziu. În astfel de comunităţi răspândite cu desăvârşire peste tot în Africa de Nord, nu există noţiunea de „prieten” în vocabularul uzual, locul lui fiind luat de cel de „frate”, nu atât întru credinţă, cât frate tribal, acel copil care mic fiind era crescut împreună cu ceilalţi copii de către „mamele” tribului. Cei care cresc şi sunt educaţi în acest spirit tribal sunt incapabili să execute un „frate”, mai ales când acesta cere îndurare. Ca paradoxul să fie complet, asasinii i-au cerut, „într-o franceză perfectă” unei angajate să-i conducă în sediul revistei, dar pe această n-au executat-o, deşi era singura care i-a auzit vorbind.

Atacul a fost filmat de camerele de supraveghere ale unei firme din clădirea unde îşi are sediul revista. În mod straniu, camerele par a „veghea” asupra străzii şi nu a perimetrului pe care beneficiarul îl avea în vedere când le-a instalat. Dar chiar şi aşa fiind, presupunând că proprietarul a avut fantezia de a supraveghea strada, tot se nasc nişte întrebări suplimentare: 1. o ştire spune că sediul era sub observaţia serviciilor secrete franceze, atât de discrete încât... au lipsit cu desăvârşire? şi 2. camerele nu erau de jucărie, puse să sperie copiii, ci unele conectate la sistemul centralizat al poliţiei. Adică servicii discrete şi poliţişti care nu se dezlipeau de monitoare pentru a nu pierde finalul „filmului”? Nu e cumva prea mult pentru a exclude un scenariu?

Imediat ce asasinii s-au făcut nevăzuţi (fără grabă), poliţia a şi început să-i caute peste tot prin ţară; cei care vor să vadă cum s-a întâmplat asta, le recomand filmul „Compania a șaptea sub clar de lună”. De departe de un haz nebun a fost ştirea că unul dintre cei 80.000 de poliţişti şi jandarmi a găsit într-o maşină, o carte de identitate a unui francez de origine algeriană. Maşina nu era aceeaşi care a participat la atentatul terorist, dar „comisarul Obelix”, după nici un moment de gândire a concluzionat: cartea de identitate aparţine unuia dintre asasini. Aşa s-a pornit armata de oameni de ordine să „măture” Franţa în căutarea teroriştilor. După „doar” 3 zile de căutări, criminalii au fost localizaţi, nu datorită puzderiei de poliţişti, ci pentru că teroriştii, contrar uzanţelor, în loc să caute să fugă cât mai departe de Paris, dacă nu şi de Franţa, ei se băgaseră într-o tipografie (probabil părăsită, dacă nimeni n-a ştiut de existenţa lor acolo) pentru a-şi face... publicitate la o televiziune! Cu acest prilej, ei au declarat că sunt fundamentalişti Al Qaeda (au „omis” să spună cărui curent fundamentalist aparţin, wahabbit sau salafist) şi finanţaţi de... nu contează prea mult cine. Pentru ca ridicolul să fie perfect, undeva în Paris, un (probabil) camerunez cu muşchi, însoţit de o algeriană cam ciudăţică luau ostatici strigând „lăsaţi-ne prietenii în pace”, vrând să înţelegem că era vorba despre cei pe care poliţia încă îi cauta fără succes; nu e limpede cum puteau fi lăsaţi în pace; să nu-i mai fi căutat, oare? Sau luarea de ostatici a fost devansată, agresorii neştiind că fraţii algerieni nici nu fuseseră arestaţi? Într-un mod absolut bizar, comisarul însărcinat cu cercetarea "cazului Charlie Hebdo" a fost găsit sinucis în timp ce îşi pregătea raportul, duminică, 11 ianuarie, dimineaţa. În aceeași „notă”, mă întreb: când au fost „sinuciși” fraţii algerieni, înainte sau după atacul asupra „Charlie Hebdo”?

Aşa cum se ştie, cei doi presupuşi terorişti erau amândoi în jurul a 30 de ani, amândoi cu un trecut foarte comun multor magrebieni din Franţa: o activitate oarecare în lumea interlopă, indivizi care n-au învăţat cine ştie ce carte, ca toţi magrebienii şi, tot ca ei toţi, cu o propensiune pentru religie aproape de zero. Intrând în acest segment, cel al musulmanilor din Africa de Nord, să spunem întâi că ei nu sunt arabi, deşi în ţările Maghrebului araba este limba oficială şi literară. Dacă arabii sunt popoare semite, nord-africanii sunt, cei mai mulţi, hamiţi (de la cei doi fraţi biblici Sem şi Ham), „veri” undeva în străfundurile umanităţii, dar totuşi diferiţi ca sânge. Pe această structură hamitică, destul de barbară şi primară a venit Islamul, adus de invaziile arabe de la 1100 d.Cr., el urmând celor zece secole de creştinism amestecat cu iudaism. Nici una dintre aceste religii monoteiste nu a pătruns cu adevărat până în fibra corpului social, oricare dintre ele abia trecând de nivelul superstiţiilor păgâne încă prezente în popor. Islamul ca religie s-a împărţit în trei facţiuni principale, imediat după moartea Profetului: suniţii, shiiţii şi kharigiţii. Cei din urmă au predominat în Africa de Nord, puritanismul lor coranic şi respingerea extremismului marcând profund substratul social şi lăsând în urmă populaţii extrem de tolerante cu străinii, ca şi cu aparţinătorii altor religii decât a lor. Să spunem aici că în atacul asupra „Charlie Hebdo” şi-a pierdut viaţa şi fiul rabinului de la Tunis, aflat întâmplător la sediul revistei, conform presei tunisiene. Poate paradoxal, dar nord-africanii nu pot fi extremişti, decât contra cost, dar din convingere religioasă – niciodată. Aceasta componentă a religiei Islamului arătă că asasinii sunt departe de a fi franco-algerieni sau magrebieni.

O să închei cu nişte pasaje referitoare la kharigiţi, lămuritoare în privinţa capacităţii lor de a deveni asasini cu sânge rece în numele religiei (sursa: Wikipedia):

„Spre deosebire de sunniți, dar și de șiiți, kharigiții aveau încredere doar în Coran, bucurându-se, în același timp și de tradiția orală a triburilor arabe nomade. Acești puritani, depozitarii tendințelor egalitariste ale beduinilor, au recunoscut totuși legitimitatea primilor doi califi și cu unele rezerve, pe aceea a lui Utman și Ali. Deși gruparea a luat naștere înaintea apariției discuțiilor stârnite de școlile de drept canonic, ei au fost de acord, în mai multe probleme, cu soluțiile și ideile mutazilite. Refuză, de pildă, să accepte că textul Coranului ar fi necreat, așa cum nu sunt de acord să rezerve nemusulmanilor chinurile veșnice ale iadului. Ei acceptă că păcatul grav este incompatibil cu calitatea de credincios, că minciuna, blestemul, crima etc. întrerup curățenia rituală și obligă la repetarea abluțiunii. Interzic cultul sfinților, pelerinajele locale și frățiile sufite. În epoca modernă kharigiții sunt numiți, de obicei, ibadiți, de la numele lui Ibn Ibaḍ, conducătorul celei mai puțin extremiste dintre numeroasele subgrupuri în care s-au împărțit. Este, de altfel, și singura care s-a menținut până în zilele noastre, grație tendințelor ei mai puțin radicale. În zilele noastre, pot fi întâlniți, în grupuri restrânse, în primul rând printre berberii din nordul Africii, în Mzab si pe lângă Gardaya (Algeria)”.