Autodafé era un eveniment public organizat de
către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de
păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii
care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care
erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința
catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare,
nu executa pe nimeni, ci doar condamnaţii
la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal
însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care
nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să
fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia
erau impenitentes (nepocăiţi), în
cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.
Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a
salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”.
Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru
edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul
Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas
Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața
publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru
toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa
solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared
I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la
catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din
cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de
infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483,
Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo
Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07
februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice,
oglinzi, cărți imorale, ornamentele prea
bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse
în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro
Botticelli au dispărut cu această ocazie.
Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după
ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale
obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari
„abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler,
cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall
Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul
trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un
antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice
extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple
de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică,
acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.
KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial
datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale
în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre
insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a
spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un
candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii
români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din
liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii
doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva,
eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de
stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei
liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul
întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat
şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui
Putin.
Spre deosebire de cartoforul Căcărău,
gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă
berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret,
tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru
România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să
aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l
întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de
reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru
că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot
atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul
Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se
mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie
Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă
mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la
Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit
preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti
sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării
evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată,
dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au
sugerat-o.
Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara
ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia
în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o
dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit
legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al
democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai
viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În
numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că
de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri.
Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește
preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la
complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs
nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în
funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă
la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”,
teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.
Cât de curând se va produce şi autodafé-ul
prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi
cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu
uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug,
la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la
fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului.
Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume
abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu