marți, 5 august 2014

Doctrina comunista de „dreapta”


  Partidul comunist român, cel ale cărui „nobile idealuri” „le-a întinat” Ceauşescu (spunea o „cârpă kaghebistă”) n-a murit, ci s-a transformat sub atenta supraveghiere a tătucului magraon. Cum nu se putea transforma într-un singur alt partid, „despotul luminat” s-a luptat din greu să implementeze ceea ce mai târziu s-a pus în practică şi la Moscova: schimbarea radicală de orientare ideologică, dar fără a o abandona pe cea anterioară. Ca şi la Moscova, la Bucureşti au apărut partide politice, toate cu aprobarea expresă a liderului „liber-cugetător”, ilici, dar şi în condiţiile pe care acesta le-a impus. S-au născut astfel mici partide-anexă ce îndeplineau cu succes rolul actoricesc de partide de „opoziţie”; fireşte, o „opoziţie constructivă”. Infestate cu securişti şi agenţi ai Moscovei, partidele „istorice” i-au eliminat încet pe toţi aceia care mai puteau vorbi despre orientarea ideologică partinică.

Aşa a apărut un paradox politic: Partidul social-democrat român, condus de Sergiu Cunescu era încă de la înfiinţare un partid de... dreapta! Sigur, el era de dreapta în raport cu partidul comunist, plasat în extrema stângă politică, dar în realitate un partid de stânga, fără nici o urmă de îndoială. Ca o confirmare a ideologiei sale, după moartea liderului său, partidul de „dreapta” şi, simultan, social-democrat a fost condus cu atenţie spre fostul său „adversar” de la electoralele din 1990 şi ulterior, către moştenitorul de facto al partidului comunist, pe atunci numit pdsr. Din fuziunea celor doi foşti „adversari” ideologici (tot prin absorbţie, ca mai târziu pnl şi pdl) a rezultat actualul psd, „marele partid” rusofil. Negarea ideologiei de bază, pusă în practică imediat după 1990 a fost tactica iliesciană de intoxicare a prostimii votante. Strategia a prins din momentul în care cetăţeanul ilici, individ fără nici o funcţie oficială în statul român a declarat partidul comunist „scos în afara legii”, ceea ce nu i-a împiedicat pe liderii lor să huiduie condamnarea oficială a comunismului, în Parlament. Sintagma n-a atras atenţia multora la vremea respectivă, iar incultura românilor i-a permis lui ilici să-şi continue „opera”: crearea sistemului de propagandă a Partidului. Să spunem totuşi că doar în dictaturi se poate ca un partid să fie scos în afara legii, iar exemple sunt în toate dictaturile europene, de la cea a lui Franco, în Spania sau Hitler şi Mussolini, în Germania şi Italia, şi până la România dictaturii regale fasciste a lui Carol al II-lea, când partidelor li s-a interzis orice fel de activitate politică.

După multe zbateri, după minciuni peste minciuni şi după „adorări” cheguevariste, maoiste şi de altă natură bolşevizantă, partidul fost unic şi devenit „pluripartid unic” a constatat că nu i se potriveşte deloc o doctrină de stânga, socialistă şi „democratică”, aşa că a abandonat brusc orice referire la doctrina şi la ideologia acestui partid infiltrat de Moscova. Îi incomoda serios doctrina sărăciei repartizată uniform, baza comunismului, mai ales că Moscova nu mai avea chef să vadă săraci conducând destinele Rusiei, ci oligarhi făcuţi peste noapte din petrolul şi gazele naturale ale decedatului stat sovietic. Copiind modelul, după ce n-au reuşit să ridice „pe cele mai înalte culmi” „nobilele idealuri comunsite”, rusofilii români au trecut la crearea „omului nou” roşu, dar îmbrăcat în costum Armani. A urmat falimentul Bancorex, care a lăsat în urmă o pletoră de miliardari de mucava, toţi fiind slugile aceluiaşi „tătuc” care îi făcuse din şefi de sala – proprietari de hoteluri, din clănţăi utecişti – patroni ai unor afaceri prospere, din butelişti – patroni de echipe de fotbal şi din ingineri de la fermele de porci, cu Oltcit la scară – reprezentanţi Alcatel România cu Rolls-uri la scară şi cu cca. 25 de servitori în căsoiul construit din banii furaţi „legal”. Aşa se năştea oligarhia română, cea care azi conduce şi jefuieşte România, oligarhie care nu prea ştie cum să îmbine „liberalismul” cu „creştinismul”, în aşa fel încât şi ei, foştii comunişti, să poată spune cu „mândrie” că sunt, ca toate celelalte partide componente ale cartelului, de... „centru-dreapta”.


„The Fripturist” va arăta că nici unul dintre partidele politice din România nu are o doctrină şi/sau ideologie care să îi dea personalitate, aşadar nici măcar fosta extremă stângă, actual socialistă-social-democrată-neoliberală.

luni, 4 august 2014

Ce este un "Fripturist”?


 Un fripturist este, conform DEX şi în concordanţă cu Dicţionarul de argou un „1.profitor. 2. (peior.) om politic oportunist, lipsit de orice fel de scrupule”. „The Fripturist” se va ocupa de a doua definiţie, şi anume de fripturiştii politici ce au împânzit ţara şi, de puţină vreme, şi puşcăriile naţionale. Tot prin definiţie, fripturistul e o jivină venală, profund coruptă, una care suge ca vampirul din bugetul naţional, un licantrop care se hrăneşte slujind ruşilor cu acele hălci pe care aceştia le lăsa să cadă lângă masa imperială de la Moscova. Când stăpânii nu lăsa nimic (sunt cunoscuţi că având două mâini de luat şi restul de dat), fripturiştii politici nu se jenează să atace tot ce a rămas nefurat, de la pământul taranului analfabet şi până la combinatele sau staţiunile cumpărate cu un dolar.

Fripturistul politic este un mincinos, chiar mitoman, deseori. Cu un intelect subdezvoltat, dar consiliat de ruşi bine pregătiţi în materie de propagandă, fripturistul român pare deştept prostimii, asta şi pentru că sistemul îl ajută să pară aşa. La o tele-vizuină, fripturistul nu va primi o întrebare dureroasă, ci doar întrebări „incomode” anunţate cu trei zile înaintea apariţiei lui „pe sticlă”. Sistemul media îl ajută pe fripturist să transmită mesajele mincinoase pe care Partidul le elaborează. Nederanjat de o presă obedientă, fripturistul analfabet ajunge creator de imagini, un adevărat artist al minciunii şi mistificării. Multiplicat cu 600, fripturistul este baza organizaţională a Comitetului Central al usl, ceea ce azi se poate numi Marea Adunare Oligarhică Naţională.

Trecutul fripturistului oligarh este unul încărcat. Cu „pete” moscovite la dosarul de la Securitate, fripturistul este un trădător de ţară. El va cere sancţionarea României, dar îşi va aduce aportul şi la jefuirea ei, în beneficiul „marelui partid” pro-moscovit şi al său personal. Acelaşi fripturist va încuraja prostimea să creadă că în zilele noastre, în sec. XXI, doar ei sunt moderni şi progresişti, aşa că pot decide că „doctrinele sunt perimate”, deci şi că doar ei sunt deţinătorii „secretului” doctrinar de transformare a extremei stângi în „dreapta” neoliberală de nuanţă oligarhic-moscovită. Omul ascultă siderat cum prietenii roşii de ieri acum se „critică” şi au tendinţa firească de a-l urma pe cel care critică, aparent vehement, guvernul de oligofreni şi fripturişti penali. Televizionistul politic, cel care ia mură-n gură ce vede la o tele-vizuină sau alta, nu e capabil să spună nici măcar ce e stânga sau drepta, darămite să îşi elaboreze un sistem în stare să deceleze minciuna de adevăr din discursul unui fripturist. De ce n-ar face-o, acum că foştii comunişti nu mai sunt nici cheguevarişti ca mai ieri si nici măcar maoişti; ei acum sunt, ca şi oligarhii moscoviţi, neoliberali; nu mai sunt atei sau liber-cugetători, ci „credincioşi” şi „creştini”.

Fără o scară de valori, fară o morală solidă la bază, gândindu-se că „toţi sunt la fel” (lucru de care s-a ocupat ilici să fie adevărat) şi complet lipsit de educaţie politică, alegătorul român este o victimă sigură a fripturistului roşu. El, fripturistul, e mai prost decât mulţi alegători, dar are o misiune de îndeplinit, aşa că are temele învăţate. Va roti aceleaşi idei seci comunicate de la „Centru” pe la toate tele-vizuinile, în felul ăsta, minciunile ordinare căpătând căutata aură de adevăr. Fripturistul nu e un magician, nici un vrăjitor, ci doar un păcălici, un gândac de jucărie întors cu cheia şi un manipulator de joasă speţă. El îşi face insalubra sa muncă şi apoi pleacă încântat că şi-a adus contribuţia la manipularea şi înşelarea populaţiei. Ia cei 30 de arginţi moscoviţi şi rânjeşte satisfăcut. De aceste creaturi se va ocupa „The Fripturist” în următorii (minim) 10 ani.

sâmbătă, 2 august 2014

De ce "The Fripturist"?

 În politica românească nimic nu e firesc. În politica de la noi, noţiunile au căpătat intenţionat alte valenţe, complet diferite de realităţile lumii civilizate. În politica noastră nu există sisteme doctrinare şi ideologice care să se opună şi nici o adevărată educaţie politică de bază. Omul se duce la vot fără să ştie prea clar ce presupune gestul său. Pe undeva, el ştie că acţiunea e fără rost, de aici şi absenteismul uriaş manifest la noi: alegătorul îşi exprimă astfel protestul faţă de o clasă politica mincinoasă şi manipulatoare. Nu, alegătorul nu ştie cu precizie asta, pentru că-i lipseşte complet educaţia politică, dar simte că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Vede că anii trec, iar evoluţia economică şi socială întârzie. Vede că acum se joacă o piesă pe care unii şi-o amintesc jucată şi în anii ’90, vede şi nu are încredere că reluarea piesei va duce la un altfel de final, aşa că decide să nu se implice; „măcar atât”, îşi spune el.

Spunea cineva (ticălos, zic eu) că doctrinele sunt moarte. Exact asta spunea ilici în 1990, când susţinea un concept nedemocratic, dar specific democraturii, „pluripartidism în interiorul Frontului”. Doctrinele, fie ele de stânga sau de dreapta, asigură baza filozofică, şcoala de gândire de care un partid se foloseşte pentru a pune în practică ideologia pe care a ales s-o urmeze. La rândul ei, ideologia este absolut necesară pentru a da ţinuta, profilul şi poziţia partidului respectiv pe eşichierul politic intern şi internaţional. Fără doctrină, ideologia nu există, iar fără ideologie, partidul în cauză nu poate avea o idee fermă pe care s-o urmeze, nici o strategie şi nici un mesaj onest pe care să-l transmită electoratului.

„The Fripturist” îşi propune să facă lumină asupra noţiunilor de bază ale politicii, cele care sunt şi baza democraţiei în orice ţară de pe planetă. Vă propun să disecăm împreună acele concepte lipsite de conţinut, anunţate cu pompă, dar în esenţă, doar propagandistice. Să vedem că politica nu e doar murdară şi necinstită, ci ea trebuie să fie condusă după principii morale şi după criterii extrem de bine precizate doctrinar. La fiecare postare, trebuie să abordăm câte un aspect eludat până acum sau, mai rău, prezentat mincinos. „The Fripturist” este o publicaţie de dreapta, nu una de „centru-dreapta” şi nici una „echidistanta”, ci o tribună unde adevărul şi corectitudinea trebuie să fie primele obiective. Sper să putem elabora împreună un crochiu al unei doctrine/ideologii creştin-democrate, principii şi valori ce pot fi apoi împrumutate şi puse în practică de către un partid politic, existent sau nu încă.


Contextul şi motivaţia apariţiei acestei tribune sunt încă insuficient evidente. Vor veni alegeri prezidenţiale, alegeri ce sunt încă din februarie trucate prin aparatul propagandistic folosit cotidian. Românii nu pot da naştere unei opoziţii, atât din cauza lipsei de hotărâre istorice, cât şi din cauză că nu pot să vadă dincolo de imaginile de mucava prezentate. După ce alegerile prezidenţiale vor fi câştigate de Căcărău, cei care acum stau impasibili vor reacţiona. Va fi prea târziu pentru a mai face ceva concret repede, dar va exista „The Fripturist” care să-i ajute. În anii ce vor urma sper să reuşim să organizăm o rezistenţă puternică faţă de „ocupaţia” rusofilă ce va să vină. Pentru orice, „The Fripturist” va fi aici pentru voi.

vineri, 1 august 2014

The Fripturist


Energie si satiu

 Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-l încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea… Timpuri clasice, unde sunteţi ? Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine înţolit şi îmbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? Pentru că blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! Pentru că delicatesele şi şampania au stins entuziasmul!

Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi şi l-a chemat pe d. Carada şi i-a spus: « Iaca şi iaca: oare ce să fie visul acesta ? Tâlcuieşte-mi-l ! ». Iar d. Carada i-a răspuns: « Vor veni doisprezece ani de putere, pricopseşte-i pe ai tăi, căci vor urma opt ani de opoziţie! ». Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia, cum avea obiceiul să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe care, drept învăţătură, le apucase în fugă mare numai pe jumătate, a zis către ai săi: « Îmbogăţiţi-vă! ».

Dar mai trebuie oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe care trebuia să-i rogi mult ca să guste o dată? Ţi-ai găsit pe cine să-mbii de două ori! Şi aşa, s-a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste oastea liberală şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n-alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Încet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s-a aristrocratizat constituindu-se în casta bogată şi puternică - casta colectiviştilor.

Puţini au fost acei nesocotiţi care să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s-a-ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se-ntâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altădată s-a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... « Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul? dar ăsta a fost un moft. Democraţia? dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n-am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă-ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovsky, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entuziasm? pentru ce să am? ca să căpătuiesc pe nu-stiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entuziasm pentru nu-ştiu-ce! ».

În aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux, veleităţi de preseanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aici, zâzania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebuie să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stănescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi.

Cine strică? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea se adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S-a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a îmbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s-a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul de la coadă de-abia-i mai mişca sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnul îndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-l sfărâme fără multă luptă.


I.L. Caragiale

Etichete

Recent Posts

Rezistenţa democratică se bazează şi ea pe ceva. Să încercăm împreună să rezistăm „ocupaţiei” ce vine, să vorbim despre doctrine, despre ideologii şi despre politica onestă, absentă deocamdată în România.

Unordered List