După modelul nazist s-a luat şi Stalin,
„fratele” ideologic al lui Hitler, când şi-a pus la punct propaganda la fel de
odioasă. Dar, cum ruşii sunt mai profunzi decât nemţii, propaganda şi
manipularea au fost corespunzător de elaborate. În 1947, Beria dădea o Direktivă
ţărilor socialiste, în care explica amănunţit cum trebuie să procedeze
serviciile secrete pentru ca populaţia să devină o masă de manevră lipsită de
reacţie. Anterior am reprodus integral Direktiva şi v-o pun la dispoziţie şi aici; vă recomand o lectură foarte atentă a detaliilor, cele care fac cu
adevărat diferenţa şi arată dimensiunea reală, dar şi importanţa pe care o are
manipularea în exercitarea controlului de către un grup de indivizi, asupra
unui popor întreg.
Perioada stalinistă a URSS a fost marcată de
diverse producţii propagandistice. Serghei Eisenstein a excelat prin
producţiile sale cinematografice absolut fără legătură cu realitatea istorică,
dar prezentate prostimii ca documentare, „Crucişătorul Potemkin”, „Greva” etc.
şi prin imaginile contrafăcute în al doilea război mondial, cele cu soldatul
sovietic care înfige pe Reichstag drapelul URSS (în fapt, imagini filmate după
ce încetase focul în Berlin). Întreaga arhivă sovietică referitoare la cel
de-al doilea război mondial (câte 3 ore de film documentar dedicate fiecărui
an, din 1939 şi până în 1945) este manipulată deseori grotesc, glorificând
„vitejia”, „eroismul”, „sacrificiul” etc. popoarelor sovietice. Modelul a fost
apoi preluat de către comuniştii români, care şi-au pus amprenta personală în
mistificarea aplicată la noi.
Dar să venim la o epocă mai apropiată, cea a
loviturii de stat din decembrie 1989 şi cea imediat următoare. Să spunem aici că
22 decembrie 1989 a marcat şi altceva decât fuga şi apoi asasinarea lui
Ceauşescu, anume – schimbarea radicală a propagandei comuniste, eliminarea
„fineţurilor” ceauşiste şi revenirea la manipularea kaghebist-stalinistă a
anilor '50. Sub acest spectru funest s-a desfăşurat aşa-zisa Revoluţie din
decembrie 1989. Imaginile şi discursurile se succedau pe ecranele
televizoarelor într-un mod vizibil arhaic, forţat, deplasat. Vorbele puciştilor
ieşeau fals şi greţos-populist, dovadă că nu fuseseră deloc pregătiţi ca
discurs. A urmat celebra „Mircea, fă-te că lucrezi”, în modul cel mai evident,
un aranjament conspiraţionist dinainte stabilit de către alţii, actorii
interpretând prost rolurile, iar punerile în scenă nu s-au oprit aici, dacă e
să ne referim doar la faza de început a neo-stalinismului „cu faţă umană”.
Încremenit în vechile idei staliniste, conform
cărora presa trebuie să fie de stat, în special radio şi tv, „despotul luminat”
a avut o perioadă de respingere completă a ideii de televiziune privată, cea de
stat fiind folosită deseori grosolan la manipularea populaţiei. De notorietate
este inexistenta „ceaţă” a lui Tudor Barbu, dar şi relatările despre încăierări
în Piaţa Victoriei, înainte ca ele să înceapă. Sub presiunile internaţionale,
„cârpa kaghebistă” a fost nevoită să accepte înfiinţarea de televiziuni
private, dar dacă tot era musai, măcar ele să aparţină fidelilor sau
şantajaţilor „sistemului”. Pentru ca ele să capete forţă şi notorietate,
guvernele conduse indirect de ilici au rambursat TVA-ul tele-vizuinilor de
partid, de la bugetul şi aşa subţiat de tâlhării, al statului. Ele au trecut
brusc de la pierdere la câştig, dar au rămas datoare pe viaţă puterii roşii
care a făcut din nişte rupţi în fund – moguli şi „mogulași” de presă, apţi să
aplice fără ezitare propaganda neo-stalinistă. Dar până la aplicarea
propagandei de stil vechi şi adaptat ca nou (asezonat perfect cu sfaturi
moscovite) să facem o pauză edificatoare şi să vedem câte ceva şi din „spatele
uşilor închise” ce se „deschid” de la Kremlin...
Imediat după război, relaţiile URSS cu
Yugoslavia se răciseră întâi, apoi deveniseră ostile. Este momentul intrării în
scenă a unui sârb, un personaj care va inspira mai târziu, după decenii, o
Tavernă a Sârbului. Intrarea în rol a personajului a fost simplă, doar de el
complicată aiuristic, la fiecare interviu oferind detalii contradictorii celui
anterior. Absolvent al Academiei de la Frunze (se ieşea de la studii cu grad de
colonel KGB), sârbul a venit în România trimis personal de Stalin pentru a conduce
un post „ilegal” de radio ce făcea, aţi ghicit, propagandă sovietică împotriva
lui Tito. Un asemenea „emisar” cu „însărcinări speciale” nu putea decât să fie
excelent primit de către autorităţile comuniste ale României. Imediat a primit
de la Partid o vilă pe Dorobanţi, gard în gard cu şeful Informaţiilor Externe,
gen. Pleșiţă, dar şi alte avantaje şi facilităţi, ca pentru un membru de seamă
al CC al PCR ce era. Postul de radio, teoretic ilegal, era finanţat de Stalin,
personal şi şi-a încetat activitatea prin decesul marelui criminal. Activitatea
ulterioară a sârbului nu ne interesează, până la momentele puţin anterioare
loviturii de stat din decembrie 1989. Îl regăsim în aceeaşi conspiraţie
kaghebist-iliesciană care l-a şi impus în mediile oculte ale politicii sovietofile.
Venise momentul ca dinozaurii stalinişti să aplice ceea ce învăţaseră la
Moscova, iar Ceauşescu nu-i lăsase să aplice în practică: propaganda de tip
stalinist. Acum el face parte din Comisia de evaluare a profesioniştilor din
TVR și se ocupă de „epurări”. Despre felul în care îl conducea pe Felix (că
acum el e doar un puşcăriaş de drept comun) şi despre oficina pe care a pus-o
la punct, încă nu e momentul şi nici locul să vorbim, dar detalii interesante
puteţi găsi aici.
Sârbul a reprezentat un palier al manipulării prin
presă, el însuşi lucrând sub acoperirea de jurnalist (chiar şi la peste 95 de
ani). Cea de-a doua ramură a propagandei staliniste de tip „nou”, o reprezintă
acea mass media considerată „normală”, aparent fără mari partizanate. Din acest
palier fac parte atât tele-vizuini private sau jurnalişti „protejaţi” de
serviciile secrete, cât şi javre bicisnice cu pretenţii de jurnalişti şi
turnătorii dovediţi de cea mai joasă speţă. Unii la ordin, alţii din jigodism,
servilism şi înapoiere mintală, cu toţii, de voie sau de nevoie servesc
aparatului de manipulare neo-bolșevic. Rafinamentul moscovit a determinat ca
brusc, tele-vizuini ce nu făceau decât să susţină lovitura de stat ce abia s-a
încheiat, să se împartă în două: unele şi-au continuat „politica editorială” deșănţată
şi fără o cât de mică legătură cu presa, pe când altele au intrat de la o zi la
alta într-un proces de „spălare” şi de „democratizare”. Ca la un semn, „fractura”
dintre tele-vizuini s-a manifestat şi la nivel politic, usl „rupându-se” în pnl
şi psd, aşa cum, de altfel, se scăpase pe el şi Puiu Hașotti, cel care anunţa
încă din 2012, în plină „glorie” infracţională a usl, că „pe viitor doar două
partide vor mai exista şi care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul
în opoziţie”. Scăparea a... scăpat celor care ar fi putut preîntâmpina sau
zădărnici planurile moscovite. Cum nimeni nu s-a deranjat nici măcar să denunţe
minciuna ordinară cu care pnl clamează adevărul cel mai virtuos (”liberalismul
e de dreapta”), cei care au pus în operă planul şi-au văzut obiectivele atinse:
au pus mâna pe imensa majoritate a primăriilor, fireşte, prin fraudă electorală
nedenunţată de un Blaga pe care azi îl regăsim oficial întovărăşit cu aceia cu
care mai ieri încerca să se „lupte” neconvingător. După acest episod tragic
pentru orice democraţie (asemenea scoruri electorale la locale, nici Ceauşescu
nu avea tupeul, ci se oprea la 88% şi nu se cunosc exemple similare în
democraţiile solide) au urmat alegerile generale (despre care voi mai aminti în
alt episod), şi ele la fel de deșănţat „câştigate” de aceiaşi pucişti. Acum
aveau în mâini parlamentul, primăriile, guvernul, aşa că au schimbat,
deasemenea ilegal şi Avocatul Poporului şi au numit slugi politice la Curtea
Constituţională. Un singur element le mai lipsea, pentru ca „dictatura cu faţă
umană” cea de mult gândită, să devină totalitarism „luminat”: preşedinţia.
Revenind la presă, ambele ramuri ale
propagandei şi-au făcut treaba, certificând prin luările de poziţie, că
rezultatele fraudate de la locale şi generale erau „voinţa poporului”. Şi abia
ce s-a produs „fractura”, că slugile mass media şi-au şi intrat în rol: unele
îl criticau pe primul oligofren guvernamental, altele pe molâul magraon de limbă
săsească. Atenţia tele-vizuinilor „democrate” s-a centrat pe oligofren,
prezentându-l ca pe un mic dictator ce ameninţa să devină mare, un fel de
Hitler chiar. În realitate, cel care va fi demis după cum e planificat, nu e
nici un fel de dictator, ci doar o lichea măruntă, complexată de duritatea
generalului său tată şi cam „dosnic” ca plăceri carnale puse la dispoziţia
mentorilor săi politici; acel „da, să trăiţi!”, spus lui Dorin Cocos confirmă
îndeajuns aserţiunea. Şi astfel, din cauza manipulărilor televizate, populaţia
s-a decis, că mai anţărţ, să aleagă „răul mai mic”. Şi l-au ales, aşa cum
spuneam încă din martie 2013, pe cel dorit de usl. Tacticile de manipulare, e
limpede, nu le aparţin unor înapoiaţi ca Rizea sau birlicii ăia pe care
tele-vizuinile îi invită să-şi spună stângaci poeziile învăţate la partid, ci
unor adevăraţi profesionişti în tehnicile folosite de un aparat eficient de
propagandă. Ca să vedem că aşa este, să privim lateral la susţinerea pe care o
are Putin în rândul ruşilor şi vom înţelege că ei aproape au atins
„perfecţiunea”. Zic să ne oprim aici şi să continuăm în alt episod... Curând,
Doamne-ajută!
P.S. Când scriam aceste rânduri, Elena Udrea
era linşată mediatic, condamnată înainte de a fi arestată, în timp ce Monitorul
Oficial publica, în miez de noapte votul Marii Adunări Naţionale, cel care o
transformă pe Elena în primul OM din România, „pus la zid” înainte de a fi
judecat, primul după 25 de ani de moarte înceată a democraţiei. Acum ea trebuie
arestată în regim de urgenţă, o urgenţă de cu totul alt tip decât cea aplicată
în cazul puşcăriaşului Năstase. Sunt ALĂTURI DE ELENA UDREA, primul arestat
politic, după 1989!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu