Doctrina comunista de „dreapta”


  Partidul comunist român, cel ale cărui „nobile idealuri” „le-a întinat” Ceauşescu (spunea o „cârpă kaghebistă”) n-a murit, ci s-a transformat sub atenta supraveghiere a tătucului magraon. Cum nu se putea transforma într-un singur alt partid, „despotul luminat” s-a luptat din greu să implementeze ceea ce mai târziu s-a pus în practică şi la Moscova: schimbarea radicală de orientare ideologică, dar fără a o abandona pe cea anterioară. Ca şi la Moscova, la Bucureşti au apărut partide politice, toate cu aprobarea expresă a liderului „liber-cugetător”, ilici, dar şi în condiţiile pe care acesta le-a impus. S-au născut astfel mici partide-anexă ce îndeplineau cu succes rolul actoricesc de partide de „opoziţie”; fireşte, o „opoziţie constructivă”. Infestate cu securişti şi agenţi ai Moscovei, partidele „istorice” i-au eliminat încet pe toţi aceia care mai puteau vorbi despre orientarea ideologică partinică.

Aşa a apărut un paradox politic: Partidul social-democrat român, condus de Sergiu Cunescu era încă de la înfiinţare un partid de... dreapta! Sigur, el era de dreapta în raport cu partidul comunist, plasat în extrema stângă politică, dar în realitate un partid de stânga, fără nici o urmă de îndoială. Ca o confirmare a ideologiei sale, după moartea liderului său, partidul de „dreapta” şi, simultan, social-democrat a fost condus cu atenţie spre fostul său „adversar” de la electoralele din 1990 şi ulterior, către moştenitorul de facto al partidului comunist, pe atunci numit pdsr. Din fuziunea celor doi foşti „adversari” ideologici (tot prin absorbţie, ca mai târziu pnl şi pdl) a rezultat actualul psd, „marele partid” rusofil. Negarea ideologiei de bază, pusă în practică imediat după 1990 a fost tactica iliesciană de intoxicare a prostimii votante. Strategia a prins din momentul în care cetăţeanul ilici, individ fără nici o funcţie oficială în statul român a declarat partidul comunist „scos în afara legii”, ceea ce nu i-a împiedicat pe liderii lor să huiduie condamnarea oficială a comunismului, în Parlament. Sintagma n-a atras atenţia multora la vremea respectivă, iar incultura românilor i-a permis lui ilici să-şi continue „opera”: crearea sistemului de propagandă a Partidului. Să spunem totuşi că doar în dictaturi se poate ca un partid să fie scos în afara legii, iar exemple sunt în toate dictaturile europene, de la cea a lui Franco, în Spania sau Hitler şi Mussolini, în Germania şi Italia, şi până la România dictaturii regale fasciste a lui Carol al II-lea, când partidelor li s-a interzis orice fel de activitate politică.

După multe zbateri, după minciuni peste minciuni şi după „adorări” cheguevariste, maoiste şi de altă natură bolşevizantă, partidul fost unic şi devenit „pluripartid unic” a constatat că nu i se potriveşte deloc o doctrină de stânga, socialistă şi „democratică”, aşa că a abandonat brusc orice referire la doctrina şi la ideologia acestui partid infiltrat de Moscova. Îi incomoda serios doctrina sărăciei repartizată uniform, baza comunismului, mai ales că Moscova nu mai avea chef să vadă săraci conducând destinele Rusiei, ci oligarhi făcuţi peste noapte din petrolul şi gazele naturale ale decedatului stat sovietic. Copiind modelul, după ce n-au reuşit să ridice „pe cele mai înalte culmi” „nobilele idealuri comunsite”, rusofilii români au trecut la crearea „omului nou” roşu, dar îmbrăcat în costum Armani. A urmat falimentul Bancorex, care a lăsat în urmă o pletoră de miliardari de mucava, toţi fiind slugile aceluiaşi „tătuc” care îi făcuse din şefi de sala – proprietari de hoteluri, din clănţăi utecişti – patroni ai unor afaceri prospere, din butelişti – patroni de echipe de fotbal şi din ingineri de la fermele de porci, cu Oltcit la scară – reprezentanţi Alcatel România cu Rolls-uri la scară şi cu cca. 25 de servitori în căsoiul construit din banii furaţi „legal”. Aşa se năştea oligarhia română, cea care azi conduce şi jefuieşte România, oligarhie care nu prea ştie cum să îmbine „liberalismul” cu „creştinismul”, în aşa fel încât şi ei, foştii comunişti, să poată spune cu „mândrie” că sunt, ca toate celelalte partide componente ale cartelului, de... „centru-dreapta”.


„The Fripturist” va arăta că nici unul dintre partidele politice din România nu are o doctrină şi/sau ideologie care să îi dea personalitate, aşadar nici măcar fosta extremă stângă, actual socialistă-social-democrată-neoliberală.
 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu