În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de
demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a
puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi
arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea,
anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”,
proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men:
batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat
idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat
mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia
de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru
partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub
masca rânjita a „democraţiei originale”.
După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor
Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să
scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea
fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă
până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de
la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice
risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale
culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima
manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în
ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a
izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a
mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de
„memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de
manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.
Aceasta era atmosfera în care au avut loc
loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de
apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau
în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei
care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le
conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că
ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului
de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii
ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul
populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele
rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă,
unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin”
o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare
de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti”
bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat!
Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi
pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de
partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.
Apariţia acestui grup important ca număr de
persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu
absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor
neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare
care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară
pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol.
Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice
cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus
„uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd,
„uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale
leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia
acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore!
Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la
acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest
accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată
ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul
oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”,
admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui,
cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.
Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa
Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să
se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele
modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine
precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid
din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o
masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în
societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e
vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai
să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit
de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi
formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le
Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al
anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a
susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte”
– nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.
În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la
ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al
manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi
salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de
ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere
democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o
„dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea
roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”,
după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca
rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu