„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi



 În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.


În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.
 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu