Una dintre „învăţăturile” kaghebiste destinate
ţărilor socialiste spunea că este indicat ca puterea comunistă să creeze şi
„opoziţie” la regimul oficial, astfel fiind asigurată poza de „democraţie” în
respectivele ţări, altfel conduse totalitar. Ceauşescu nu a avut chef de aşa
ceva, nici chiar deţinând controlul respectivei „opoziţii”, dar a admis că acea
celebră „supapă” era necesară şi la noi. Aşa s-a născut „Cenaclul Flacăra”,
locul unde se spuneau acele adevăruri care nu se rosteau de obicei, dar care
nici nu dăunau regimului. Specialiştii sovietici în manipularea maselor stabiliseră
că unele lucruri interzise trebuie spuse într-un cadru controlat pentru ca
astfel corpul social să se elibereze de „presiunea” acumulată prin aplicarea
„politicilor” restrictive de partid.
După „revoluţia” moscovită, în România s-a
instalat a doua putere comunistă, dar care nu mai avea chef să fie asociată
fostei, aşa că foştii activişti bolşevici şi/sau comunişti au creeat întâi
Frontul. Cum presiunea populară s-a făcut simţită imediat, „despotul luminat”,
ilici, a decis că „învăţătura” stalinistă poate fi aplicată cu succes şi la
noi, aşa că a aprobat, după discuţii directe cu „întemeietorii”, apariţia
partidelor-satelit, unele de stânga, altele... tot de stânga, dar calificate de
el însuşi ca fiind de... dreapta. Şi aşa au apărut partidele „istorice” care
n-aveau nici o legătură cu trecutul lor, alta decât numele, ele fiind conduse
direct sau indirect de către foştii nomenklaturisti de mâna a doua. Astfel,
atât PNŢ, cât şi PNL, cele de până în 1948, au fost partide declarat de stânga,
tradiţie continuată de facto de cele
de după 1990, atât doar că PNT-ului i-a ataşat Coposu particula
„creştin-democrat”, în încercarea nefinalizată de a-l transforma într-un
autentic partid de dreapta. De aceeaşi parte stângă a eşichierului politic s-a
plasat noul PNL, dar şi Partidul Social-Democrat din România (PSDR). Toate trei
au reprezentat „opoziţia de dreapta” în tulburii ani '90. Necunoscător până în
ziua de azi, românul nu a înţeles, dacă măcar şi-a pus problema, cum ar putea
un partid social-democrat să fie de dreapta şi nimeni nu s-a deranjat să-l
informeze că nici PSDR şi nici celelalte două partide nu sunt de dreapta, ci
doar din perspectiva extremei stângi comuniste ele pot fi considerate de
„dreapta”, adică „mai la dreapta” comuniştilor, dar tot în stânga eşichierului.
Că apoi PSDR de „dreapta” a fuzionat cu pdsr de stanga extremă, dând nastere
actualului psd, asta nici nu mai contează...
În această ultimă campanie electorală
prezidenţială, scenariul celor care anterior călcau în piciare împreună
instituţiile fundamentale ale statului (usl) a fost de mare clasă, mai ales că
subiecţii electorali erau atât de uşor de manipulat. Întâi de toate, psd a mizat
pe o imagine a candidatului său pronunţat bolşevizată, deseori grotescă. Cum
era de aşteptat, presa controlată tot de ei şi-a îndreptat tirurile „antirusești”
împotriva candidatului oligofren al psd-ului, electoratul uitând repede de
legăturile strânse pe care liderii liberali le aveau în timpul loviturilor de
stat şi al suspendărilor ilegale prezidenţiale, cu apropiaţii preşedintelui
Putin. În acest fel, „candidatul manciurian” al liberalilor apărea ca un prunc
nou-născut în politică; laba lui Felix linsă de el anterior era uitată, scuzată,
negată şi nimeni nu mai era interesat de trecuta afişare a lui alături de Geoană
şi nici alăturarea sa de alţi infractori politici (Năstase, de exemplu, cel
care lăuda „colaborarea cu primarul Sibiului”) nu mai era de actualitate. Cei
doi candidaţi-„contracandidaţi” au avut mereu un discurs similar: amândoi
contestau loviturile de stat date anterior de către cele două partide, amândoi l-ar
fi pus pe contracandidat ca premier şi amândoi îl indicau pe Preşedinte ca responsabil de starea generală
în care se afla ţara. Se lansa astfel „noutatea” politică paradoxală ce va
marca România în anii următori: „puterea” şi „opoziţia constructivă” îl aveau
ca inamic comun pe acela care s-a opus ani de zile ca usl să instaleze
dictatura de grup: Traian Băsescu. Între ei, contracandidaţii nu aveau mare
lucru de reproşat, iar ceea ce putea fi reţinut că „luptă” a celor doi erau
doar generalităţi futile.
Odată cu exit-poll-urile a început şi „Dansul
pachidermului”, un hidos spectacol de sunet şi lumină care îi betona
candidatului Iohannis imaginea de „herald al anticorupţiei” lipsit de orice
acţiune susceptibilă a fi interpretată ca una de luptă împotriva corupţiei şi
de „anticomunist”, deşi în afara discursurilor sale sterile nimic nu a fost
reţinut în acest sens. Brusc s-au petrecut şi „minunile” politice de
stânga/”dreapta”: discursul primului oligofren, de tristă celebritate
bulevardieră anterior, era acum diametral opus, ca şi cel folosit de ceilalţi
complici politici de partid. Nimic din vorbirea lor nu mai era susceptibil a
reprezenta vreo opoziţie, ba din contră... Discursurile fasciste ale
analfabetului VanGhelie deveniseră brusc „democrate”, primul bulevardier se
arata „cuminte” şi „timid”, ceilalţi „martori ai lui ilici” – corespunzător de
docili. Doar câştigătorul alegerilor avea voie să fie vehement, doar el putea
cere sentenţios (deşi încă nu avea calitatea de a o face) ca legea amnistiei să
fie trântită spectaculos şi să înceapă urmărirea penală în cazurile de
parlamentari până atunci protejaţi de Partid. „Ruşinaţi” brusc, majoritarii
pesediști au consimţit fără ezitare să pună în practică ceea ce anterior
refuzaseră, chiar şi la insistenţele UE şi SUA; a fost suficient ca proaspătul
şi încă neconfirmatul preşedinte ales să o ceară în trei cuvinte rostite în
patru minute, că majoritatea s-a şi conformat.
„Baletul” elefanţilor roşii a continuat...
Întâi Iohannis a rostit grav ca pnl trebuie să preia puterea în 2015. Imediat,
a ieşit şi „cârpa kaghebistă” pentru a confirma „justeţea” cererii, văzând şi el
ca pe un act de normalitate ca „opoziţia” să devină „putere”. Că acest lucru nu
se poate realiza decât prin alegeri anticipate şi că aceste alegeri anticipate
nu pot avea loc fără largul concurs al psd, asta devine „secundar”. Bătrânul
trădător n-a explicat de unde această bruscă dorinţă a unui partid aflat la
putere de a trece în opoziţie, un fapt fără precedent în istoria politică
mondială. Pe scurt, în politica românească se desfăşoară o acţiune ce n-are nici
o legătură cu firescul politic din alte ţări: majoritatea se conformează
imediat cererilor minorităţii şi, mai mult decât atât, îşi doreşte nu rămânerea
la putere, ci trecerea în opoziţie înainte de alegeri!
În această piesă de teatru absurd, alegătorii
au identificat un „ideal” la fel de „înalt” ca şi nivelul lor de inteligenţă:
un preşedinte „stângaci” de „dreapta”. Pachidermul roşu patinează netulburat pe
cerebelul neted ca podul palmei al celor care văd în noul preşedinte o opoziţie
la expansionismul rusesc şi nimeni nu poate face ceva pentru a–l opri. Noapte
bună, copii‼
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu