În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot
întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu
libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus,
valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia
libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia,
familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul
interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii
puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte
puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului,
instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără
avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca
fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie,
conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate,
solidaritate, progres, nesupunere/frondă.
Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de
dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de
valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două
intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o
compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul,
organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul,
forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa
contemplativă”).
În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească
salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze
rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă –
în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul
economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului
decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în
guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013,
caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind
efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi
Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar
2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut
firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii
afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate
susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi
că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o
criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti
pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe
de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai
generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic
şi progresiv.
În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat:
economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice,
banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând
pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor
feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre
campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit
primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să
luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de
piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii
roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor
pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie
în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar
care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi
impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără
dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat,
singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile
prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e
„reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi
adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi
însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva
interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie
cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în
care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai
întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre
justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu