Incendiul anarhiei


 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

: Dragos Gros ~

Incendiul anarhiei Dragos Gros vineri, 12 decembrie 2014. 0 Incendiul anarhiei
 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu