Dreapta din suflet




 Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav  de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.


A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

: Dragos Gros ~

Dreapta din suflet Dragos Gros marți, 2 decembrie 2014. 0 Dreapta din suflet
 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu