Motto: „...Cine, până la vârsta de 30
de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă
peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)
Era în vremea când citeam tot ce prindeam,
uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare
afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile”
contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos
„colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea
şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel
sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază
spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că
„se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară
pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată
cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi
apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...
Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta
nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte
de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până
dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale,
înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului
naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom
muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem
cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru
el”.
Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a
parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin
politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă
pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu.
Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială.
Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul
ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au
făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii
sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu
prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate
lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol
ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi
l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în
judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în
zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi
„fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului
nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o
gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe
structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta,
tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi
minând de la temelie Biserica.
Contrar mistificărilor la care a fost supus un
întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse,
dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi
adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană;
dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga –
antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp
ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet
românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi
aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la
absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus
n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în
schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte
şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la
apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă,
stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi
greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.
A venit vremea ca dreapta românească,
populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi
să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce
simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga.
Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are
nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne
Preşedintele!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu