Kapitalism - reteta noastra secreta

The Soviet Story (2008)

Apocalipsa după Moş Gerilă - (re)Facerea

1. La început a făcut Moş Gerilă biroul luminos al lui ilici şi a pus draperii.

2. Şi biroul era gol, lipsit de spiritul malefic al predecesorului său, iar duhul putinian plutea deasupra apelor tulburi usl-iste.

3. Şi a zis Moş Gerilă: „Să vină lumina de la Răsărit!”. Şi s-a făcut întuneric până şi în biroul cel luminos ideologic.

4. Şi a văzut Moş Gerilă ca întunericul e bun, pentru că la adăpostul lui se poate fura în linişte. Şi a amestecat lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul, până n-a mai putut nimeni să le deosebească.

5. Întunericul l-a numit Moş Gerilă „ziuă” şi lumina – „noapte”. Şi a fost seara, apoi noaptea minţii electorale: prima zi.

6. A făcut Moş Gerilă cerul usl, cu minciuni deasupra lui şi cu mistificări sub el. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a doua.

7. Şi a zis Moş Gerilă: „Să se adune minciunile şi mistificările şi să se ascundă uscăciunea de stânga ce zace în liberalism”. Şi aşa a fost.

8. Uscăciunea liberală a numit-o Moş Gerilă „dreapta”, iar minciunile – „principii liberale de dreapta”. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge.

9. Apoi a zis Moş Gerilă: „Din liberalism trebuie să hrănim toate acele guri care ne-au asigurat puterea deplină; lor trebuie să le dăm afaceri bugetare şi instrumente pentru a produce şi mai mulţi bani pentru ei şi pentru clienţii noştri, ca şi pentru stăpânii noştri de la Răsărit”. Şi a fost aşa.

10. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii electorale: ziua a treia.

11. Şi a zis Moş Gerilă: „Să nu fie luminători pe tăria cerului, care să lumineze pe pământ, pentru a nu se trezi prostimea din visul în care am băgat-o”. Şi a fost aşa.

12. A făcut Moş Gerilă cei doi intunecitori: intunecitorul cel mare, ilici care să mintă seara şi intunecitorul cel mic şi oligofren, mincinosul care să îngheţe apele noaptea.

13. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a patra.

14. Apoi a zis Moş Gerilă: „Să mişune pieţele de bani bugetari şi europeni şi la noi să scurgă toţi, nimic să nu ajungă aiurea, la populaţie”. Şi aşa a fost.

15. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele cele mari financiar-liberale şi socialiste care mişunau pe toate pieţele financiare şi „păsările de pradă” bugetară care n-au scăpat nici un sector nepreluat. Şi a văzut Moş Gerilă că tot îi merge.

16. Şi le-a zis Moş Gerilă: „Prăsiţi-vă şi înmulţiţi-vă şi umpleţi ţara de voi, pentru a asigura supremaţia usl pentru minim 20 de ani”.  Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a cincea.

17. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele liberale după felul lor putinian şi leprele socialiste după felul lor stalinist şi toate jigodiile colaboraţioniste. Şi a văzut Moş Gerilă că aşa le e lor bine.

18. Şi a zis Moş Gerilă: „Să facem omul nou, prostit şi ameţit de o biserică îndulcită la bani bugetari, după asemănarea mea, care să fie condus de noi la urne”.

19. Şi a făcut Moş Gerilă omul nou după chipul şi asemănarea sa; a făcut liberali şi socialiști-liberali.

20. Şi Moş Gerilă i-a cădelniţat patriarhal zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, stăpâniţi norodul şi tot ce mişcă să fie liberal şi socialist şi nimic altceva să nu mai fie”.

21. Apoi a zis Moş Gerilă: „Iată, vă dau mână liberă să daţi legi în favoarea voastră şi să sugeţi integral bugetul de stat. Aceasta va fi hrana voastră şi a noastră”.

22. „Iar poporului îi dau să mănânce iarba pământului şi răbdări prăjite, ca de unde atâţia bani la buget, ca să le mai dau şi lor”.

23. Şi a privit Moş Gerilă la câte a tot făcut şi minţit şi a fost mulţumit. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a şasea.

24. Şi mulţumit de felul în care se achitase de sarcinile de la Partid, Moş Gerilă le-a privit pe toate şi a decis că e momentul să se odihnească până la capătul celor două mandate. Şi a fost iar seară şi iar noaptea minţii: ziua a şaptea.

(Moș Gerilă (le Père Dugel) est un avatar du Père Noël, laïcisé en URSS sous le nom de Ded Moroz par la propagande communiste et adapté en roumain. Le Moș Gerilă, comme le Ded Moroz russe, a donc servi à déchristianiser le Moș Crăciun (Père Noël).) - Wikipedia

Autodafé – de la Savonarola la Klaus Iohannis

  Autodafé era un eveniment public organizat de către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare, nu  executa pe nimeni, ci doar condamnaţii la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia erau impenitentes (nepocăiţi), în cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.

Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”. Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483, Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07 februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice, oglinzi, cărți imorale, ornamentele  prea bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro Botticelli au dispărut cu această ocazie.

Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari „abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler, cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică, acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.

KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva, eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui Putin.

Spre deosebire de cartoforul Căcărău, gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret, tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată, dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au sugerat-o.

Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri. Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”, teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.

Cât de curând se va produce şi autodafé-ul prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug, la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului. Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.

Preşedinţii care nu este

  În politica mondială lucrurile sunt simple şi clare, la fel şi alegerile care dau un preşedinte, un parlament sau un şef de scară de bloc. În România uslașă („iliesciană”, dacă vreţi), lucrurile nu se desfăşoară deloc la fel... Întâi pentru că România nu trăieşte într-o realitate oricare ar putea fi ea, ci într-o deplină mistificare de tip sovietic şi apoi, românii sunt suficient de creduli încât ceea ce li se arată să o ia drept realitate de necontestat. „Presa” româna vine apoi să completeze şi să cimenteze alegătorului impresia că trăieşte într-o realitate, într-o democraţie etc.

În martie 2014 scriam despre mistificarea, despre manevra usl-ului de separare prin unificare, ca o cale de a-şi adjudeca fotoliul prezidenţial. Din nefericire, previziunea s-a dovedit adevărată, cu singura diferenţă că în locul lui Căcărău a fost KlaUSLică. Fireşte, asta nu e foarte important, având în vedere că faptele s-au petrecut deja, dar cred că scenariul iniţial ne poate face o imagine mai bună asupra adevăratei relaţii politice existente azi între preşedintele ţării şi foştii săi aliaţi-adversari (e treaba lui să-i califice). În teritoriu, pnl-ul lui KlaUSLică e la putere, în Marea Adunare Naţională pe stil nou e în „opoziţie constructivă”, iar în campania electorală prezidenţială discursurile psd şi pnl au fost similare: al psd – mai golănesc şi mai decerebrat, al pnl – mai nuanţat, dar la fel de antibăsist. Judecând după dăruirea pe care Preşedintele Băsescu a dovedit-o în apărarea valorilor statului de drept şi pentru ca România să ocupe un loc important la nivel european, orice opoziţie care se manifestă faţă de el este una cel puţin nesănătoasă pentru ţară. Ca urmare, în turul doi al prezidenţialelor am avut doi candidaţi care s-au manifestat diferit, dar congruent. O astfel de plasare politică nu poate conduce decât la o singură concluzie, aceea că usl, cea care juridic există, este o realitate şi în afara sferei juridice.

Spuneam acum aproape un an ca în condiţiile creionate în articol, e puţin important care dintre cei doi finalişti îşi va adjudeca preşedinţia, politica imprimată rămânând cea a usl. De aici şi „baletul de urşi” practicat de cei doi „opozanţi” în campanie: curtenitori între ei, cu puţine excepţii şi alea calculate pentru a certifica o falsă opoziţie dintre stânga socialistă şi „dreapta” liberală, altfel două partide cu aceeaşi doctrină şi cu ideologii-surori. Utilizând abil lipsa de cunoaştere a noţiunilor politice de către un electorat inocent, coteria politică de factură comunistă a reuşit, cu concursul inconştient al unora, dar şi cu cel interesat al altora, să îşi asigure finala prezidenţială. După „victoria” liberală, tot ceea ce era prea bine cunoscut s-a schimbat: primul oligofren a devenit peste noapte din scursură bulevardieră – democrat şi „atent” cu „opoziţia”, parlamentul cel atât de pornit împotriva statului de drept a început să asculte chipurile obedient, de indicaţiile unui preşedinte ce mai avea o lună până să intre în pâine, iar „baletul de urşi” politic a continuat, spre deliciul prostimii care s-a împărţit în „două”, adică... s-au „strânsunit” inconştient într-o singură tabăra: cea comunist-fascistă pe stil nou.

Nici nu intra în pâine noul preşedinte al usl, că a doua zi l-a şi convocat pe „adversarul” său, Oligofrenie, la Cotroceni. Nimeni nu ştie ce anume au avut de discutat pentru că subiectele nu sunt pentru prostime, cea care nu trebuie să ştie că preşul şi primul plagiator au convenit că, aşa cum s-au înţeles psd şi pnl înainte de intrarea lui KlaUSLică în pnl, acţiunea „proști, da’ mulţi” trebuie dusă „pe cele mai înalte culmi” ale taxării, imposturii, manipulării etc. Dacă această întâlnire „de taină”, în aparenţă, ar fi fost singulară (imposibil! Cei doi nu pot discuta şi reţine tot într-o singură conversaţie), concluzia ar fi fost, fără dubiu, că s-au pus de acord asupra acţiunilor comune viitoare. Când şi cea de-a doua întâlnire se petrece identic, în săptămâna următoare, fără informarea proştilor asupra conţinutului discuţiilor, situaţia cotrocenială e limpede „ca cristalul”: în Palatul Cotroceni avem o preşedinţie bicefală: un preşedinte „ales” şi un oligofren guvernamental. Cei doi sunt, cum ar spune telectualul „olandez” VanGhelie, preşedinţii „care nu este”, pentru că ori cu ei, ori fără ei, România e şi necondusă, dar şi neguvernată, iar aşa ceva chiar nu ne trebuie.

To Captain Bligh, with love !

 Cine s-ar fi gândit acum zece ani că Traian Băsescu va produce, el singur, o asemenea reacţie socială, o asemenea frământare, un asemenea şoc pe „piaţa” politică plină ochi de comunişti „răspopiţi”? Cine se gândea în urmă cu zece ani că Traian va pune, o spun din nou – el singur, „nava” numită „România” pe linia de plutire europeană la cele mai înalte standarde politice şi geostrategice?

După 15 ani de „comenduire” iliesciană, „România” devenise un „barcaz”, o ţară practic nereprezentată internaţional; cine în bătrâna Europă era interesat să afle punctul de vedere politic al „cârpei kaghebiste”? Cine era curios să ştie ce crede România despre NATO, UE sau orice altceva? „România iliesciană”, reprezentată astfel formal, mergea la summit-uri şi moţăia în scaun, ascultând discursuri, ca în vremurile „bune”, vremurile plenarelor, congreselor şi „nobilelor idealuri ale comunismului”. Nu, nu era România noastră, ci era România „lor”, a jivinelor roşii care mai târziu, când Preşedintele, de la tribuna Parlamentului condamna oficial comunismul, tropăiau, huiduiau şi urlau ultragiaţi de o asemenea îndrăzneală. El, Preşedintele, făcea astfel necesara reparaţie morală pe care un popor îndelung oprimat sub cizma bolşevică o merita. „Ei” în schimb, se simţeau ameninţaţi de acest „captain Bligh” care îşi permitea să le afecteze interesele. Atunci a început lupta „sistemului” cu Traian Băsescu... Azi, când Preşedintele îşi încheie mandatul, aceleaşi vietăţi care protestau împotriva condamnării comunismului, „bat” cruci peste cruci şi cuvântează ipocrit şi „anticomunist”; azi ei sunt socialişti şi social-democraţi, dar şi liberali şi conservatori, orice, numai comunişti nu.

Căpitanul nostru Bligh a pus stavilă în două rânduri „revoltei de pe Bounty”, care a fost Parlamentul. De fiecare dată, Traian s-a ridicat în faţa lor, deasupra lor şi, ca „un fleac, i-a ciuruit”. Zece ani frământaţi, zece ani în care coteria anti-nationala a încercat să-l anihileze pe cel mai periculos duşman al lor, zece ani în care jivinele şi-au încasat-o cu program, dar şi zece ani în care România s-a ridicat datorită „căpitanului” ei. Prin Traian Băsescu, România a devenit o voce autorizată la nivel european şi internaţional; în UE nu s-au „mişcat” multe fără ca liderii europeni să-i ceară părerea şi „căpitanului”, iar NATO şi-a găsit în el un stâlp de susţinere al luptei lumii civilizate împotriva expansiunii roşii şi a terorismului. Timp de zece ani, deseori aproape singur (dar nu şi de la distanţă), Traian a făcut o Românie frumoasă, o ţară respectată, o Românie modernă şi civilizată, care nu poate fi adusă înapoi în „evul mediu” mineresc nici de către ilici şi nici de către acoliţii săi socialist-liberali.

Dar, contrar aparenţelor, misiunea lui Traian Băsescu nu s-a încheiat, ci abia acum începe cu adevărat. Într-o viaţă trăită complet, întâlneşti greu oameni providenţiali; greu sau deloc... Pentru România, Traian a fost Preşedintele providenţial şi, n-am nici o îndoială, va fi Omul providenţial, cel care va duce „schimbarea la faţă a României” până la capăt. Din poziţia sa de Preşedinte, a făcut ceea ce putea face un preşedinte în limitele Constituţiei; ca lider politic, el va realiza ceea ce azi pare imposibil, după „normele” partidelor iliesciene: renaşterea politică a românilor, emanciparea lor şi, ca o lovitură dată „sistemului” (poate nu ultima) – implicarea alegătorului în politică şi „reanimarea” blazaţilor, a celor pe care atât de mult s-a străduit ilici să-i ţină departe de politică; de politica „lor”...

Sistemul politic de până acum, cel în care partidele ba colaborează, ba îşi fac „opoziţie constructivă” este unul care exclude din treburile „cetăţii” tocmai cetăţeanul. Conducerea efectivă a fost acaparată de o clică de politruci semidocţi (uneori chiar sferto-docţi), în beneficiul ei şi în slujba intereselor ei; ce vrea, ce gândeşte sau ce crede cetăţeanul – nu e deloc important pentru viermuşii roşii bugetofagi. Aceasta mocirlă politică, plină de mirosul pestilenţial al furtului, minciunii celei mai josnice şi al înşelătoriei de cea mai joasă speţă, vine Traian Băsescu, începând chiar de azi. El este cel care va asana mlaştina şi va elimina miasmele otrăvite de comunismul cu „faţă umană” conceput şi pus în „operă” de către „despotul luminat”, ilici. În viitorul imediat, el va face din PMP un partid altfel decât cele ridicate după modelul moșiliesc. „Altfel” nu e doar o vorbă, nu e o formă fără fond şi nu are nevoie de explicaţii literare. „Altfel” este, înainte de toate, credinţă, efort, implicare, onoare, cinste şi, nu în ultimul rând, suprema dovadă că politica nu e doar necinstită, ci că ea poate fi şi onestă, dar şi benefică pentru organismul social secătuit de energiile sale vitale, în anii de trecere de la comunismul abject la socialismul de tip fascist.

Traian Băsescu este Liderul! România de azi are o gravă boala politică: are conducători/şefi de partide, dar nu are lideri capabili să transmită cetăţenilor mesaje coerente şi credibile. Ele sunt conduse de nişte neterminaţi politic, nişte arătări puse în fruntea lor de către o camarilă nevăzută de multe ori, şefi de partide ce nu vor deveni niciodată lideri cu adevărat. Acesta e atu-ul lui Traian: carisma, inteligenţa şi discursul uman au făcut din el un conducător adevărat care acum vine să schimbe faţa politicii româneşti, aşa cum a făcut-o şi la nivel european ca Președinte. Aşa cum am spus-o nu o singură dată, sunt şi voi fi trup şi suflet alături de Preşedintele meu când şi dacă va avea nevoie de mine! Să faci, Traiane o ţară, ca soarele sfânt de pe cer!

Incendiul anarhiei

 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”

 Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.

Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

Dreapta din suflet

 Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav  de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.

A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

Dreapta și ieşirea din minciună

 După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.

Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.