Dreapta și ieşirea din minciună

 După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.

Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.

Ce NU este politica?

 Cred că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din lexic a ajuns să fie „politică”. Paradoxal, în România nu se face politică DELOC. A face politică înseamnă să te pui, cu tot cu partidul tău, în slujba cetăţeanului, dacă e nevoie - cu preţul pe care ţi l-ai asumat să-l plăteşti atunci când te-ai angajat în „luptă”. Nu, „politica” nu înseamnă banda de tâlhari la drumul mare instalată prin mistificări, furt electoral şi înşelăciune atât la guvernare, cât şi în parlamentul ce seamănă până la identitate cu Marea Adunare Naţională. A face politică înseamnă să te implici, să te străduieşti să rezolvi problemele cu care ţara se confruntă, nu să devii din sculer-matriţer - preşedinte de Cameră sau din puşcăriaş - parlamentar.

Sigur, dacă ar exista şi alte partide decât fostul pcr împărţit în aripi rebotezate, fiecare partid, că e de stânga sau că e de dreapta, ar propune soluţii practice (vorbe am auzit cu toţii vreme de 25 de ani) conforme cu ideologia fiecăruia în parte, dar cum aşa ceva nu există, avem doar o ideologie buruienoasă, fără nici un fel de identitate, cu socialişti „ultra-religioși” şi cu liberali „creştini”, din care se văd limpede rădăcinile roşii ale vânzării, furtului deșănţat şi al aroganţei ţigăneşti, a desculţului devenit „stăpân”.

Orice ţară, europeană sau nu, are oameni cu pregătire înaltă implicaţi în politică, unii prost plătiţi pentru ceea ce fac, dar, li se spune, nu pentru bani au devenit politicieni, ci pentru că au înţeles că sunt necesari ţării lor. În contrapartidă, în „bantustanul” numit România întâlnim pleava lumpenproletariatului, analfabeţi sau doar lipsiţi de pregătire, miştocari bulevardieri şi foşti/actuali puşcăriaşi. Cu toţii sunt dotaţi de către Partid cu „cabinete parlamentare” bugetofage, salarii, indemnizaţii şi diurne ce urcă hidos de nesimţit până la un total de cca. 50.000 euro pe lună de cap de vită parlamentară bugetar furajată. Şi pentru că nu era suficient, „omul gras” ţinut în cârcă de omul slab şi-a mărit efectivele până la aproape 600 de capete (că tot a vrut populaţia să se diminueze cireada).

Până la capăt, românul ar răbda şi sfidarea ce-i este aruncată în faţă de o adunătură de neisprăviţi, dacă ei n-ar forţa nota în permanenţă, pe motiv că alegătorii sunt „mulţi, da’ proști”. Dar cum şi răbdarea are nişte limite, cei care NU fac politică, dar care se joacă de-a „legea amnistiei” şi altele asemenea se vor vedea într-o situaţie deloc previzibilă pentru ei, aceea ca electoratul să se distanţeze definitiv de orice propunere venită din partea nicicând defunctului usl (a se citi „pcr”). În aroganţa care-i caracterizează, „haiducii” bugetari vor ignora posibilitatea, ştiind că au reuşit să pună bazele „democraturii de 30 de ani”, iar asta îi va pierde într-un ritm mult mai accelerat decât se pot gândi ei. Cei care NU fac politică, nu pot înţelege că alţii sunt capabili s-o facă, să ofere alegătorului ceea ce ei nu sunt în stare, să mobilizeze energiile blazate intenţionat de către aparatul de propagandă al Partidului, iar aceste energii, odată descătuşate de o ofertă de nerefuzat prin concreteţea ei şi prin soluţiile propuse, vor mătura din cale tot ceea ce lichelele cred că pot controla prin fraudă, minciună şi înşelătorie.

Ce mai înseamnă „politica” după deceniile de compromitere a ei? Aparent – nu prea mult. În fapt, o schimbare de strategie, o ofertă onestă făcută în respectul onoarei şi moralei creştine va schimba şi sensul termenului, dar şi peisajul politic contemporan. Asta nu e nicidecum o previziune, ci o realitate verificată istoric: un curent se naşte sau renaşte din necesitatea obiectivă a societăţii respective. O ţară ţinută în minciuna politicianistă nu poate suporta la nesfârşit sfidarea şi înşelătoria, tupeul şi aroganţa, furtul şi jaful bugetar. Când vor vedea „scânteia”, când vor întrezări că „dreapta” nu e doar o formă fără fond şi când „altfel” va căpăta substanţă, atunci vom putea marca sfârşitul funestului partid comunist, cu toate „piesele” partinice din care e el format azi. Cum spunea ilustrul Petre Ţuţea, „partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe poporul român le trimite la abator”, iar partidul comunist e mort de mult, rămăşiţele sale fiind doar nişte strigoi care îşi caută ieşirea din această lume.

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?

 Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi

 În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.

În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.

A început „Dansul pachidermului”

 Ca un film prost, cu finalul la început, s-au terminat şi alegerile „libere” de orice „cogitare” populară. Cum era de aşteptat, „marele” câştigător a fost reprezentantul liberalilor, exact cum „prevestise” cu un an înainte de alegeri Puiu Hașotti şi cum a confirmat şi Dragnea, la doar 24 de ore după exit-poll: „preşedinţia la ei, guvernarea la noi”. Dar, tot ca în filmul prost, alegerile câştigate de usl (mort sau nu, moroi sau strigoi) nu ajungeau pentru ca democratura să fie definitiv instalată, aşa că nici nu s-au stins bine primele „clinchete” ale exit-poll-urilor şi scenariul moscovit s-a declanşat. Pentru o mai bună înţelegere a lui, să vedem ce ne învaţă istoria comunistă...

Una dintre „învăţăturile” kaghebiste destinate ţărilor socialiste spunea că este indicat ca puterea comunistă să creeze şi „opoziţie” la regimul oficial, astfel fiind asigurată poza de „democraţie” în respectivele ţări, altfel conduse totalitar. Ceauşescu nu a avut chef de aşa ceva, nici chiar deţinând controlul respectivei „opoziţii”, dar a admis că acea celebră „supapă” era necesară şi la noi. Aşa s-a născut „Cenaclul Flacăra”, locul unde se spuneau acele adevăruri care nu se rosteau de obicei, dar care nici nu dăunau regimului. Specialiştii sovietici în manipularea maselor stabiliseră că unele lucruri interzise trebuie spuse într-un cadru controlat pentru ca astfel corpul social să se elibereze de „presiunea” acumulată prin aplicarea „politicilor” restrictive de partid.

După „revoluţia” moscovită, în România s-a instalat a doua putere comunistă, dar care nu mai avea chef să fie asociată fostei, aşa că foştii activişti bolşevici şi/sau comunişti au creeat întâi Frontul. Cum presiunea populară s-a făcut simţită imediat, „despotul luminat”, ilici, a decis că „învăţătura” stalinistă poate fi aplicată cu succes şi la noi, aşa că a aprobat, după discuţii directe cu „întemeietorii”, apariţia partidelor-satelit, unele de stânga, altele... tot de stânga, dar calificate de el însuşi ca fiind de... dreapta. Şi aşa au apărut partidele „istorice” care n-aveau nici o legătură cu trecutul lor, alta decât numele, ele fiind conduse direct sau indirect de către foştii nomenklaturisti de mâna a doua. Astfel, atât PNŢ, cât şi PNL, cele de până în 1948, au fost partide declarat de stânga, tradiţie continuată de facto de cele de după 1990, atât doar că PNT-ului i-a ataşat Coposu particula „creştin-democrat”, în încercarea nefinalizată de a-l transforma într-un autentic partid de dreapta. De aceeaşi parte stângă a eşichierului politic s-a plasat noul PNL, dar şi Partidul Social-Democrat din România (PSDR). Toate trei au reprezentat „opoziţia de dreapta” în tulburii ani '90. Necunoscător până în ziua de azi, românul nu a înţeles, dacă măcar şi-a pus problema, cum ar putea un partid social-democrat să fie de dreapta şi nimeni nu s-a deranjat să-l informeze că nici PSDR şi nici celelalte două partide nu sunt de dreapta, ci doar din perspectiva extremei stângi comuniste ele pot fi considerate de „dreapta”, adică „mai la dreapta” comuniştilor, dar tot în stânga eşichierului. Că apoi PSDR de „dreapta” a fuzionat cu pdsr de stanga extremă, dând nastere actualului psd, asta nici nu mai contează...

În această ultimă campanie electorală prezidenţială, scenariul celor care anterior călcau în piciare împreună instituţiile fundamentale ale statului (usl) a fost de mare clasă, mai ales că subiecţii electorali erau atât de uşor de manipulat. Întâi de toate, psd a mizat pe o imagine a candidatului său pronunţat bolşevizată, deseori grotescă. Cum era de aşteptat, presa controlată tot de ei şi-a îndreptat tirurile „antirusești” împotriva candidatului oligofren al psd-ului, electoratul uitând repede de legăturile strânse pe care liderii liberali le aveau în timpul loviturilor de stat şi al suspendărilor ilegale prezidenţiale, cu apropiaţii preşedintelui Putin. În acest fel, „candidatul manciurian” al liberalilor apărea ca un prunc nou-născut în politică; laba lui Felix linsă de el anterior era uitată, scuzată, negată şi nimeni nu mai era interesat de trecuta afişare a lui alături de Geoană şi nici alăturarea sa de alţi infractori politici (Năstase, de exemplu, cel care lăuda „colaborarea cu primarul Sibiului”) nu mai era de actualitate. Cei doi candidaţi-„contracandidaţi” au avut mereu un discurs similar: amândoi contestau loviturile de stat date anterior de către cele două partide, amândoi l-ar fi pus pe contracandidat ca premier şi amândoi îl indicau  pe Preşedinte ca responsabil de starea generală în care se afla ţara. Se lansa astfel „noutatea” politică paradoxală ce va marca România în anii următori: „puterea” şi „opoziţia constructivă” îl aveau ca inamic comun pe acela care s-a opus ani de zile ca usl să instaleze dictatura de grup: Traian Băsescu. Între ei, contracandidaţii nu aveau mare lucru de reproşat, iar ceea ce putea fi reţinut că „luptă” a celor doi erau doar generalităţi futile.

Odată cu exit-poll-urile a început şi „Dansul pachidermului”, un hidos spectacol de sunet şi lumină care îi betona candidatului Iohannis imaginea de „herald al anticorupţiei” lipsit de orice acţiune susceptibilă a fi interpretată ca una de luptă împotriva corupţiei şi de „anticomunist”, deşi în afara discursurilor sale sterile nimic nu a fost reţinut în acest sens. Brusc s-au petrecut şi „minunile” politice de stânga/”dreapta”: discursul primului oligofren, de tristă celebritate bulevardieră anterior, era acum diametral opus, ca şi cel folosit de ceilalţi complici politici de partid. Nimic din vorbirea lor nu mai era susceptibil a reprezenta vreo opoziţie, ba din contră... Discursurile fasciste ale analfabetului VanGhelie deveniseră brusc „democrate”, primul bulevardier se arata „cuminte” şi „timid”, ceilalţi „martori ai lui ilici” – corespunzător de docili. Doar câştigătorul alegerilor avea voie să fie vehement, doar el putea cere sentenţios (deşi încă nu avea calitatea de a o face) ca legea amnistiei să fie trântită spectaculos şi să înceapă urmărirea penală în cazurile de parlamentari până atunci protejaţi de Partid. „Ruşinaţi” brusc, majoritarii pesediști au consimţit fără ezitare să pună în practică ceea ce anterior refuzaseră, chiar şi la insistenţele UE şi SUA; a fost suficient ca proaspătul şi încă neconfirmatul preşedinte ales să o ceară în trei cuvinte rostite în patru minute, că majoritatea s-a şi conformat.

„Baletul” elefanţilor roşii a continuat... Întâi Iohannis a rostit grav ca pnl trebuie să preia puterea în 2015. Imediat, a ieşit şi „cârpa kaghebistă” pentru a confirma „justeţea” cererii, văzând şi el ca pe un act de normalitate ca „opoziţia” să devină „putere”. Că acest lucru nu se poate realiza decât prin alegeri anticipate şi că aceste alegeri anticipate nu pot avea loc fără largul concurs al psd, asta devine „secundar”. Bătrânul trădător n-a explicat de unde această bruscă dorinţă a unui partid aflat la putere de a trece în opoziţie, un fapt fără precedent în istoria politică mondială. Pe scurt, în politica românească se desfăşoară o acţiune ce n-are nici o legătură cu firescul politic din alte ţări: majoritatea se conformează imediat cererilor minorităţii şi, mai mult decât atât, îşi doreşte nu rămânerea la putere, ci trecerea în opoziţie înainte de alegeri!

În această piesă de teatru absurd, alegătorii au identificat un „ideal” la fel de „înalt” ca şi nivelul lor de inteligenţă: un preşedinte „stângaci” de „dreapta”. Pachidermul roşu patinează netulburat pe cerebelul neted ca podul palmei al celor care văd în noul preşedinte o opoziţie la expansionismul rusesc şi nimeni nu poate face ceva pentru a–l opri. Noapte bună, copii‼

Repetabila povară

 În „Ferma animalelor” a lui George Orwell, porcii au ucis democraţia, instalând dictatura; în „Ferma animalelor” numită România – tot ei pun cruce democraţiei. Repetabilă povara...

Urmând fidel Direktiva NKVD trimisă de Beria, în 1947, tuturor ţărilor fidele Moscovei, „cârpa kaghebistă” în complicitate cu compania sa trădătoare, dar şi cu ajutorul unor „consilieri” ruşi („turişti”, fireşte!) a pus în practică planul de salvare a partidului comuniştilor din România, în pofida interesului naţional. Vânzarea ţării în beneficiul Moscovei nu e pentru ei o chestiune financiară (au furat şi fură bugetul naţional, deci n-au nevoie şi de o altă plată), ci este strict una ideologică.

Să ne amintim de celebra dorinţă a „cârpei kaghebiste” de a realiza „pluripartidism în interiorul Frontului” şi apoi să privim la punctul 5 al Direktivei NKVD: „Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete”. Dacă dorinţa a fost exprimată în 1990, ea a căpătat o formă oficială prin constituirea usl. Chiar şi azi, în ajunul turului doi al alegerilor prezidenţiale, în jurul primului oligofren s-au strâns toate entităţile ce mereu au fost subordonate „partidului”, fie ca ele sunt formal partide sau doar persoane. Cu toţii s-au „strâns/unit” în jurul „partidului” pentru ca debilul său candidat la preşedinţie să figureze că are „o largă susţinere”. Fireşte, nici psd şi nici acoliţii lui nu au o bază în susţinerea populară reală, dar cu toţii pot justifica scorul electoral pe care îl vor frauda cu o halucinantă neruşinare.

„Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”, spune la un moment dat Direktiva. În conformitate cu spiritul ei, psd îşi promovează subteran aliatul ce pare adversar uneori – UDMR-ul, cel care la rândul lui se face purtătorul unui discurs anacronic, dar foarte util psd-ului care astfel poate să pară naţionalist. În realitate, ca orice partid comunist/oid, psd este o organizaţie antinaţională ce-şi bazează politica pe dezbinarea diverselor categorii sociale, în general, dar cu atât mai mult în ajunul „finalei”  prezidenţiale. Minciuna grobiană şi înşelătoria cea mai joasă sunt „argumentele” pe care gaşca de la putere le folosesc pentru a atrage voturile prostimii şi o fac fără nici un fel de complexe, natural. Minciună după minciună, care mai de care mai grosolană, curg şi invadează spaţiul public manipulând un electorat care încă nu a înţeles că dacă vrea democraţie, ea se apară în stradă, nu la televizorul care găzduieşte generos cea mai abjectă colecţie de minciuni pe care spaţiul românesc le-a putut vedea și auzi. Şi în trecut („Moarte intelectualilor” în timpul mineriadei), dar şi acum în discursurile primului oligofren, dezbinarea şi marginalizarea celor care sunt potenţial incomozi regimului sunt prezente, ca şi când România ar fi o ţară subdezvoltată, populată de vietăţi incapabile să discearnă binele de rău. Şi, din păcate, prea mulţi compatrioţi arată la vot că realitatea lor nu e neapărat urmarea „cogitatului”.

„Terenul” alegerilor a fost şi el pregătit după indicaţiile „licuriciului” moscovit... Vorbind în cea mai perfectă „limbă de lemn” despre democraţie (şi Ceauşescu o făcea fără zgârcenie, deşi practica dictatura) şi acuzându-i pe alţii de propriul lor bolşevism, cei care huiduiau golăneşte condamnarea oficială a comunismului ca doctrină criminală, azi se bucură de roadele punerii în practică a indicaţiilor lui Beria: profesorii au salarii mici, medicii sunt bugetari (singura ţară europeană în asemenea situaţie), iar pensionarilor li se „dă”... ceea ce anterior tot pesediștii le luaseră. Fireşte, în discursurile lor mincinoase, nu uită să amintească despre „tăierea pensiilor de către Băsescu”, ceva ce nicicând nu s-a întâmplat, dar şi despre felul în care ei „vor face şi vor drege”, minciuni demonetizate prin insuportabila lor repetare, fără ca în fapt să se petreacă. Să ne amintim vorbele lui Beria: „Se va urmări ca funcţionarii de stat să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere, mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist”.

Urmând litera şi/sau spiritul Direktivei, neobolșevicii actuali şi-au ţesut repede păienjenişul de legi strâmbe, regulamente nedemocratice şi mecanisme menite să împiedice populaţia de a controla ceea ce poate controla: decizia electorală. Astfel, pe de o parte ei şi complicii lor au fraudat savant alegerile în primul tur, iar pe de altă parte au imaginat un mecanism sofisticat pentru a-i împiedica pe românii din străinătate să influenţeze rezultatul electoral. Fireşte, numărul secţiilor de votare din diaspora este acelaşi şi chiar pe acest număr au pus ei accentul când se dezvinovăţeau ipocrit. Ceea ce nu au spus e că respectivele secţii nu sunt toate în aceleaşi locaţii ca anterior; ei „doar” le-au desfiinţat pe cele unde comunităţile de români erau importante şi le-au reînfiinţat acolo unde nu prea are cine veni la vot. În plus, acolo unde ar fi fost bătător la ochi să desfiinţeze secţia de votare, de exemplu la Torino, au adus cu autobuzele ţigani care să blocheze secţia de votare, în încercarea lor de a completa nişte inutile formulare impuse deloc întâmplător, ci tocmai pentru ca la vot să poată participa cât mai puţini alegători tradiţional ostili neobolșevicilor.

Nu este deloc un secret că pnl este doar aripa liberală, tot de stânga, chiar dacă au acaparat ipocrit şi mincinos dreapta cea lipsită complet de efective partinice, iar o finală prezidenţială între aliaţii politici care simulează alegerile libere era chiar de evitat. Un pnl cinstit, unul care să fie mândru de trecutul său de stânga, n-ar fi ezitat să-şi afirme apartenenţa la o stângă ce e bine să există în orice democraţie. Să nu uităm că „stânga” nu înseamnă doar comunişti şi fraţii lor ideologici – naziştii şi fasciştii, ci şi cei care promovează adevăratele politici social-democrate, socialiste şi liberale, oricât ne convine nouă sau nu asta. În loc să facă asta, demonstrând astfel criminala complicitate dintre psd şi pnl, acesta din urmă şi-a aninat din senin particula „creştin” unei „alianţe” dintre ei şi... ei, confiscând formal un pol de dreapta, altfel inexistent încă în România. Cred că de aici poate să apară întrebarea „cât de cinstit poate fi Iohannis, când îşi declamă apartenenţa la dreapta, el făcând parte dintr-un partid tradiţional de stânga?”. 

Când autorii loviturilor de stat (psd-pnl-pc) au încercat să acţioneze după capul lor, s-a văzut imediat că sunt nişte înapoiaţi, nişte ciomăgari de duzină cu pretenţii conspiraţioniste, aşa că, la indicaţiile „fratelui de la Răsărit”, au aplicat ceea ce deja era studiat cu atenţie în institutele de specialitate ale KGB/FSB. Planul rezervat alegerilor prezidenţiale a fost excelent gândit şi nu se putea să nu reuşească, în condiţiile în care nimeni nu a fost interesat de el, cu atât mai puţin să vrea să-l contracareze. După o campanie electorală în care psd şi pnl au practicat un penibil „balet de urşi” simulând opoziţia în timp ce candidaţii lor şi-l doreau ca premier pe contracandidat, primul tur pare a fi adus o surpriză chiar şi pentru liberali: după o şedinţă scurtă, în care „cârpa kaghebistă” le-a explicat magraonilor din subordine care este cu adevărat decizia „partidului”, adică preşedintele trebuie să fie de la psd, discursul primei jivine guvernamentale s-a modificat, el descoperind josnic şi grobian că are drept contracandidat un... „lucru”. Dacă „lucrul Iohannis” ar fi fost de dreapta, adică dacă punea înaintea a orice interesul naţional, cu siguranţă că ar fi aplicat singura manevră în stare a contracara frauda masivă ce se va petrece la turul doi al alegerilor de către fasciştii pesediști: s-ar fi retras din cursa prezidenţială din cauza fraudelor comise la primul tur şi susceptibile a se amplifica pe 16 noiembrie. Dar Iohannis nu va face asta, fără nici o urmă de îndoială, va pierde ruşinos, chiar dacă prin fraudă şi nu va acuza falsa democraţie hoţească a psd pentru că, nu-i aşa?, ştiu şi pesediștii „câte ceva” despre faptele liberalilor, chiar şi ale candidatului lor. Şi uite-aşa „o mână (infracţională) spală pe alta şi amândouă faţa (ruşilor)”...

Al Treilea Mieunat

 Nici nu s-au stins ecourile primului tur electoral fraudat grosolan, că Miaunel şi-a şi făcut apariţia. Era destinsă şi surâzătoare, fericită că a reuşit un scor electoral mai bun decât Vadim şi, culmea!, chiar mai bun decât cel obţinut de DDD. Pe străzile Europei, românii făceau revoluţie pentru că guvernul oligofren de la Bucureşti le încălca grosolan şi abject dreptul fundamental de a vota, dar Monica Miaunel avea altă treabă şi era şi ocupată, n-avea timp de prostii de-astea.

Veselă de parcă ar fi reuşit să ia 5% şi încântată că „lucrul bine făcut” cu care a fost însărcinată ca „independent” liberal a fost prost făcut, că s-a plasat tot după Elena Udrea, Miaunel anunţă la ceas de seară că mai are în agendă un „lucru bine de făcut”, pe termen lunguieţ şi anume... un partid. Spre deosebire de celelalte partide liberale pendinte de „marele partid liberal”, dar şi de psd, aceasta „albă ca zăpadă” cu mai mulţi pitici mici decât poate să ducă un partid îşi propune să fie un partid „moral”, „incisiv”, „justiţiar” etc.

Cum toate trebuie să poarte un nume, partidul lui Miaunel se va numi cu „forţă” „Al Treilea Mieunat”, fără să ştim de ce al treilea şi nici cine a mieunat de două ori înainte; presupunem că o dată a mieunat ilici şi a doua oară Putin, dar nu e musai să avem dreptate... Cum era de aşteptat, „Al Treilea Mieunat” va avea ca siglă „motanul Felix”, cu un „M” exclamativ pe piept şi va fi un „altfel de partid”, la fel ca şi celelalte partide liberale. El îşi propune să performeze în domeniul judecăţii... de valoare şi vine cu soluţii economice inedite, întâlnite doar la Magraonis şi şleahta lui liberală: zero soluţii, pentru că partidele de stânga, de-ar avea aşa ceva ar fi de dreapta.

În marea de partide de stânga, neoputiniene, chiar era nevoie de încă unul care să se proclame de „dreapta”, fiind simultan „onest”, „cinstit” şi luptător prin minciună împotriva adevărului. „Al Treilea Mieunat” nu e un partid cu adevărat, ci un praf în ochii proştilor care încă mai cred că liberalismul e de dreapta, doar pentru că se plasează ceva mai la dreapta extremei stângi comuniste. Prin căciuleala penibilă a încă neînfiinţatului partid în faţa lui Magraonis şi compania ni se dezvăluie atât inutilitatea înfiinţării lui, cât şi ciolănismul turbat al suitei miaunistice.

Că tot veni vorba, pe lângă Miaunel s-au aciuat nişte „supradotaţi” în materie de înfiinţare de partide fără coloană, fără doctrină, fără o idee clară şi fără rost. Cu o carismă de galinacee, Miaunel nu se putea înconjura decât cu „puternice” personalităţi, narcisiste şi inutile politic, dar „remarcabile” prin atacurile joase la adresa unei contracandidate, iniţial plasată în sondaje după Miaunel; cu cei mai bine plasaţi discursul trebuia să fie mult mai „adaptat”.

Astfel îşi face încet apariţia pe firmamentul politic un partid al inutililor, al celor care vor să-şi aducă modesta contribuţie, alături de „marele partid liberal”, la înşelarea cu premeditare a electoratului român. Fără dubiu, va fi un partid care va trebui să stea de două ori în acelaşi loc pentru a face o dată umbră, ceva foarte asemănător discursurilor lipsite de conţinut ale Monicăi Miaunel. Era nevoie de un astfel de partid? Nu. Era nevoie de încă un partid liberal după modelul eşuatului „Forţa Civică”? Nu. Dar da, societatea românească avea nevoie de un partid liberal care să aibă onestitatea reală, nu doar clamată, de a spune apăsat că liberalismul românesc a fost, este şi va fi un curent de stânga. Aşa putea să arate că într-adevăr e un partid solid ideatic şi plasat onest pe eşichierul politic. Să vrei să faci un partid liberal şi să te declari de dreapta, e o josnicie pe care electoratul o va sancţiona la un moment dat, dar să ai printre membri fondatori miaunei care ştiu exact că fac un partid de stânga şi să-l prezinte ca fiind de dreapta, asta e de-a dreptul o ticăloşie.

Ultimul spectacol electoral

 Pentru o mai corectă înţelegere a termenilor, să lămurim întâi doi termeni de bază ai democraţiei; unul este însăşi „democraţia”, iar al doilea e opusul ei – „dictatura”.

„Democraţia” nu este libertatea controlată de a privi televizorul pe care se perinda manipulările, ci este conştienţa că ţara ta are nevoie de instituţii solide, prin care fiecare cetăţean să exercite controlul organizării sociale, a economiei, justiţiei etc. Democraţia nu este un dat de la Dumnezeu, nu ne naştem cu ea cuibărită undeva, ci este expresia libertăţii de exprimare la baza căreia se afla Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. În acelaşi timp, „democraţia” este şi o datorie a fiecăruia dintre noi, de a o apăra şi de a o promova. Când ea este ameninţată, ieşirea în stradă devine obligatorie, dacă înţelegem că asta o facem pentru noi şi ţară, nu pentru un grup politic sau altul. Dacă nu înţelegem asta, ajungem în situaţia de azi...

„Dictatura”, aşa cum este ea definită, nu e ceea ce crede românul cu frică de carte – un „ceauşescu” discreţionar, ci este acea manifestare samavolnică la adresa democraţiei, a unei persoane sau a unui grup de persoane care, sfidând legile, acaparează instituţiile statului. În cazul nostru, venirea la putere în a usl a însemnat pentru România intrarea în dictatură, aşa cum şi loviturile de stat ulterioare, aparent nereuşite, au dovedit-o. Alegerile locale le-au „câştigat” la nişte scoruri electorale fără precedent în istoria ţărilor democratice, dar cu toate caracteristicile „alegerilor” ceauşiste. Au urmat „alegerile” generale, iar cinismul puciştilor a avut ocazia să se manifeste plenar: Parlamentul se transforma astfel în Marea Adunare Naţională, cu o opoziţie de mucava şi cu o alta reală, dar insignifiantă şi obiectiv impotentă. Apoi au fost „cucerite” pe rând Monitorul Oficial, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională (care încă nu şi-a dat arama pe faţă, dar să avem răbdare, că-i vine şi ei rândul să-şi joace rolul în „piesa” moscovită ce încă nu s-a încheiat), ca şi toate societăţile strategice de stat (SRR, SRTv, Poșta etc.). Aşadar, în momentul în care a început campania electorală prezidenţială, mult înainte decât e prevăzut în legile electorale, România se afla într-o dictatură de grup infracţional, deja cu antecedente clare în materie de fraude electorale. Va rămâne de neînţeles cum pot exista candidaţi la preşedinţie oneşti şi care să spere că rezultatul alegerilor organizate în dictatură pot fi democratice.

Îndemnurile tele-vizuinilor de partid au fost şi sunt şi pe parcursul votării similare, mobilizatoare şi aparent democratice, dar, din păcate, ele nu sunt decât o propagandă ieftină de partid neobolșevic. Adevărul e că grupul infracţional care a acaparat puterea are nevoie de cât mai multe voturi exprimate, fie pentru a putea frauda mai bine, fie pentru a frauda şi a scoate la iveală scoruri electorale halucinante menite a arăta străinătăţii că „poporul a vrut aşa”. Aşa cum? Să vedem...

Ion Cristoiu mărturisea recent la o tele-vizuină irealist de „opozantă”, că în 1996, în vinerea premergătoare alegerilor prezidenţiale, şeful SRI de atunci, Virgil Asztalos-Măgureanu i-a confirmat că preşedinte va ieşi Constantinescu. Unde era în acel moment „aşa a vrut poporul”? Că „poporul” abia după două zile urma să-şi exprime voinţa... E cât se poate de limpede că Măgureanu nu era ghicitor în stele, ci doar era la curent cu planul iliescian de „alternanţă”, motiv pentru care venise momentul ca alegerile să fie „câştigate” de „opoziţie”. „Poporul” s-a dus docil la vot, apoi a fost fericit (căci „fericiţi” vor fi cei săraci cu duhul) că „votul lui contează” şi că „o dată la 4 ani el decide”. Că realitatea faptelor e complet diferită, vizibil acum, când Milică e sluga oficială a lui ilici şi compania, asta e o altă poveste.

În zilele noastre, după ce Căcărău nu şi-a ascuns simpatiile filoruse, iar complicii lui de partid - nici atât, partidul pucist liberal trebuia să-şi schimbe aparenţa, aşa că s-a produs „divorţul” formal de psd, pnl trecând timid într-o opoziţie de operetă. De altfel, atât „divorţul”, cât şi candidatura dublă la prezidenţiale (un candidat de la psd, unul de la pnl) au fost anunţate cu cinism, la tv de către Puiu Hașoti, cel care „profeţea” că pe viitor, deşi cele două partide colaborau infracţional extrem de apropiat, doar două partide vor conta, unul la putere şi altul în „opoziţie”: psd şi pnl. „Operaţiunea Cotroceni” a început cu „divorţul” fără motiv psd-pnl şi a continuat cu demisia la fel de nemotivată a lui Căcărău din funcţia de preşedinte al Senatului. Restul a fost pus în operă de impresionantul aparat media şi de propagandă al usl.

Azi, în ziua votării, oile electorale merg fericite la vot, în număr mare (aşa cum prevedeau şi „sondajele”, mai mulţi decât la alegerile anterioare, cca. 55% din electorat) sperând nesăbuit că alegerile pot fi democratice în ţara aflată în dictatură. Ca şi în 1996, preşedintele următor decis de stăpânii moscoviţi va fi Magraonis, dar, deocamdată, deseară se vor anunţa cei care au „câştigat” „votul popular” – Oligofrenie şi Magraonis. Apoi puteţi pune cruce democraţiei române ce trage să moară în fiecare an mai mult, în timp ce populaţia asistă prostrată la spectacolul „electoral”. Nu uitaţi că şi Ceauşescu vorbea despre democraţie, deşi exercita o dictatură... În viziunea lui, dictatura era democraţie, iar în viziunea românilor o democraţie va fi democratura, până când totalitarismul, mascat sau nu îi va cocoşa definitiv