De ce avem nevoie de „Acţiunea Naţională”?

  România a ajuns la o răscruce de drumuri. Unul e drumul său european pentru care s-a luptat Traian Băsescu, altul e drumul spre Moscova, insidios schiţat de puterea roşie de la Bucureşti. Încet-încet, cu „profunde” tăceri prezidenţiale şi cu flagrante încălcări parlamentare ale principiilor democratice, drumul Moscovei începe să prindă contur, în timp ce parcursul european se estompează pe zi ce trece. Deja România a devenit „ţara în care totul e posibil”, atunci când e vorba despre sfidarea naţiunii, a legilor ei şi a democraţiei în sens european. Oligarhii roşii autohtoni sunt tâlhari la drumul mare, guvernanţii se înfrupta fără perdea din bugetul naţional, iar parlamentarii le asigură tuturor acestor infractori imunitatea în faţa legii, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Economia, la rândul ei e într-o tot mai pronunţată degringoladă, în timp ce taxele şi impozitele cresc ameţitor, puterea de cumpărare a cetăţeanului scade vertiginos, educaţia a devenit o glumă proastă, iar sănătatea – un domeniu paranormal. Aceasta e pe scurt situaţia în care se afla ţara... În asemenea condiţii, într-o Românie aflată la cheremul unei găşti infracţionale ce practică fără ruşine „despotismul luminat”, trebuie să găsim o soluţie pentru a ieşi din marasm. Cine să o găsească? Noi înşine! Cum? Implicându-ne! Şi cum implicarea nu e posibilă fără o bază ideatica solidă, fără solidaritate şi fără o organizare adecvată, iată, apare „Acţiunea Naţională”!

„Acţiunea Naţională” nu e un partid (avem deja destule partide iliesciene), ci o platformă organizaţională ce va promova ideile naţionale creştin-democrate, prea mult timp îngropate adânc de politica, întâi comunist-ceaușistă şi apoi de cea stalinist-iliesciană. „Acţiunea Naţională” nu aduce nimic nou şi nu inventează „roata”, politic vorbind, ci doar îşi asuma sarcina de a dezgropa acele idei naţionale care au creeat România Mare. Putem şi trebuie să arătăm că politica se poate face şi în alte coordonate decât cele iliesciene. „Politica” nu înseamnă doar furt, minciună şi înşelătorie de stânga, ci şi credinţă, onoare, cinste, morală, demnitate şi muncă, acele caracteristici pe care azi doar în cărţi le mai atribuim românilor, dar care cândva ne-au definit ca popor.

„Acţiunea Naţională” se adresează, întâi de toate, celor care au înţeles că niciodată nu vom putea avansa ca naţiune, dacă ne complacem să ne bălăcim în mizeria politică iliesciană, dar şi celor care vor să schimbe ceva în politica românească. Trebuie să ajutăm tinerii să devină politicieni serioşi, pornind de jos, de la baza organizării politice, cei mai capabili dintre ei impunându-se ca nişte adevăraţi lideri creştin-democraţi. „Acţiunea Naţională” va lupta împotriva rasismului şi xenofobiei, a antisemitismului şi comunismului mascat în liberalism social, împotriva a tot ceea ce înseamnă intoleranţă de orice fel. Românii sunt un popor fundamental tolerant, iar asta trebuie să capete o formă concretă, ieşind din tiparele scrise de propaganda roşie. Fireşte, toleranţa românului nu trebuie împinsă până-ntr-acolo încât el să devină, ca azi, îndobitocit de manipulările savante pe care tele-vizuinile le pun în undă fără jenă. Să-i arătăm omului simplu, alegătorului, că el e cel care contează, nu parlamentarul infracţional care s-a căţărat acolo unde e, pe spinările cocoşate de impozite ale celor mulţi şi nebăgaţi în seamă decât o dată la 4 ani. Nu, cel care contează cel mai puţin e chiar „alesul”, în timp ce alegătorul este cu adevărat important. Azi, aceasta normalitate europeană e răsturnată, dar „Acţiunea Naţională” va lupta pentru revenirea ei în peisajul politic românesc.

Ţara nu mai are nevoie de partide de stânga, goale de idei şi pline de vorbe fără suport! Să arătăm că acele partide de „centru-dreapta” sunt creeatii bolşevice, schimonoseli jalnice a ceea ce ar trebui să fie partidele politice. Liberalismul de nuanţă comunistă şi-a arătat „virtuţile” şi, pe cale de consecinţă, eficienţa în a spolia bugetul naţional. În acest moment noi nu mai avem politicieni, ci doar o adunătură infracţională care sfidează o ţară întreagă, un sistem democratic şi o Europă ce asista perplexă la cele petrecute pe scena politică de la Bucureşti. E momentul ca toate astea să înceteze şi noi, cetăţenii obişnuiţi, să ne luăm ţara înapoi şi să o facem să meargă înainte, până când ea va ocupa locul meritat în peisajul european. Da, dar asta nu e posibil fără o şcoală de gândire, una care să promoveze superbele idei de dreapta pe care cu toţii le-am moştenit de la cei care au acceptat să-şi distrugă viaţa în lagărele comuniste, pentru a apăra ideile naţionale, la rândul lor moştenite, prin înaintaşi de seamă, de la „fondatorul” dreptei româneşti, domnitorul Ştefan cel Mare. Deviza lui „Crucea, Steagul, Moldova” a reprezentat secole la rând sinteza dreptei naţionale. Îmbrăţişând moştenirea istorică, „Acţiunea Naţională” va arăta că în politica naţională, ceea ce contează înainte de orice sunt credinţa străbună, poporul şi ţara.

Această platformă, această şcoală de gândire nu este deschisă oricui, chiar dacă asta ar spune orice „democrat”, ci doar acelora care azi sunt anonimi, dar cu inima mare şi deschisă. Politicienii de toate culorile sunt excluşi de la participarea activă în sânul „Acţiunii”. Nu dorim ca politicianismul iliescian să infesteze iar o organizaţie ce are menirea de a restitui cetăţeanului ceea ce îi aparţine de drept, dar vom lupta pentru promovarea oamenilor oneşti ce înţeleg să se dedice politic naţiunii care i-a ridicat. Vom combate vehement ipocrizia politică, minciuna de stânga şi coteriile de orice fel cu acele partide de inspiraţie comunistă. „Acţiunea Naţională” va fi mereu profund anti-comunistă, dar şi împotriva oricăror forme de manifestare mascată a flagelului care a afectat grav fiinţa naţională, comunismul. Nu mai acceptăm ca foşti activişti de partid comunist, azi să se erijeze în „stâlpi” ai... dreptei româneşti, nu mai putem tolera continuarea acestui model de politică, pe care azi îl vedem răspândit ca o ciumă roşie.

În altă ordine de idei, economia românească grav afectată are nevoie de dreapta. Se ştie că în orice ţară normală, alternanţa la guvernare dreapta-stânga este motorul democraţiei şi suportul pentru o economie stabilă. România a ajuns în starea economică de azi pentru că nu avem un partid de dreapta capabil să impună măsuri economice similare pentru a putea produce, iar apoi stânga să consume. Alternanţa partidelor de stânga socialiste şi liberale trebuie să înceteze, altfel economia se va îndrepta către un previzibil colaps. Într-o ţară în care o stângă e înlocuită de o alta, alternanţa clasică îşi pierde complet substanţa, iar societatea nu poate progresa, ci dimpotrivă. Aici trebuie să intervenim noi, cei mulţi şi să spunem „Gata! Vrem fapte, nu vorbe!”.

Avem nevoie de un sistem de învăţământ, unul care să formeze cu adevărat, de un alt sistem de asigurări de sănătate, unul în care asiguratul să dispună integral de banii pe care i-a plătită ca taxe, de medici liberi să profeseze, nu să stea cu mâna întinsă la un salariu bugetar, de taxe reduse şi de încurajarea iniţiativei private. Dacă stânga, fie ea socialistă sau liberală, suprataxează, avem nevoie de o dreaptă care să reducă taxele şi să producă astfel încât prosperitatea cetăţeanului să înceapă să-şi facă apariţia. „Acţiunea Naţională” nu va promite nimănui bunăstarea, dar va activa pentru ca fiecare om responsabil să poată să-şi construiască propria-i bunăstare. Vom face tot ce putem pentru ajutorarea săracilor, dar nu vom încuraja niciodată pomenile bugetare oferite fără măsură şi fără discernământ mituiţilor de bodegă. Vom arăta că ideile naţionale, politice şi economice sunt ideile ce vor salva ţara de la dezastrul moral, economic şi politic pe care stânga stalinist-liberală vândută Moscovei deja l-a rezervat României.

„Moartea” unui președinte

 Şi eu, ca foarte mulţi alţii, ani de zile m-am hrănit cu iluzia că finalmente avem un preşedinte ce va intra în cartea de istorie. Preşedintele Băsescu a fost foarte bun în funcţia pe care a ocupat-o, deşi din 2012 încoace a avut un parcurs deseori greu de înţeles (şi nu mă refer la ultimele 6 luni, pe care chiar el şi le-ar dori scoase din mandat; nu ştim de ce, dar ştie el...). S-a opus bine loviturii de stat, dar nu într-atât încât s-o contracareze, ci doar să o întârzie; o să spunem că nu şi-a dat seama şi că regretă... Fireşte, regretele ar fi tardive, acum când usl a acaparat absolut toate instituţiile statului de drept: de la  Preşedinţie şi până la SRI, toate sunt conduse de puciştii ce şi-au desăvârşit lovitura de stat prin „alegerea” lui KlaUSLică drept preşedinte usl al României.

Pot înţelege greşeala, pot accepta inabilitatea, dar în acţiunile relativ recente ale lui Traian Băsescu nu despre greşeli e vorba, cu atât mai puţin despre inabilităţi. Să le luăm pe rând pe acelea care chiar contează, cele care fac o imagine corectă a ceea ce e „dreapta” la noi şi cui serveşte ea. Prima greşeală a fost nominalizarea ca premier a oligofrenului mitoman în absenţa unui plan bine pus la punct de supraveghere a sa şi a găştii pe care el o reprezintă. Atunci ar fi trebuit să numească un premier pdl, iar dacă el nu era acceptat de parlament, ajungeam la alegeri anticipate; apoi vedeam noi... O a doua greşeală a fost lipsa de reacţie în faţa rezultatelor halucinante de la locale, când şi un elev de liceu ar fi înţeles că ele au fost cumplit măsluite, altfel nu se înregistrau scoruri electorale ce le-au întrecut şi pe cele de faţadă, ale lui Ceauşescu (88,7% la locale în „epoca de aur” şi 90% Piedone de la PC în 2012; şi, că tot veni vorba, Piedone unde avea domiciliul în 2012, acolo unde şi-a luat permis pentru toate categoriile într-o singură zi sau în sectorul 4?). O a treia gravă greşeală a comis-o când a recomandat „răul cel mai mic” şi, apoi, când a spus că ar trebui susţinut Klaus cel Lent. De ce spun asta... Fără nici o discuţie, pnl este un partid clientelar şi client al Moscovei, aşa cum s-a văzut de foarte multe ori pe parcursul loviturii de stat continuate. Un Căcărău care, ca preşedinte interimar nu s-a sfiit să se afişeze cu ruşii sau rusofilii, un Hasotti care povestea cum va fi viitorul politic al ţării sau un Vosganian care a „haiducit” energie ieftină pentru miliardarii lor de mucava, toţi sunt dovada vie că liberalismul e de stânga şi în slujba „licuriciului” din Piaţa Roșie.

Cu toate astea, Băsescu l-a sprijinit pe Klaus, unul şi acelaşi cu „premierul GRIVCO”, poate din nepăsare, poate accidental sau conjunctural, dar poate, totuşi, nu chiar... A fost un final de mandat penibil, în care luptătorul de mai ieri a devenit o umbră ce apărea rar şi vorbea deseori contradictoriu cu sine, de la o apariţie la alta. Jucătorul de ieri, inteligent, spectaculos, agresiv şi cerebral a devenit un personaj şters a cărui importanţă aproape că nu mai există; „cucul” care ieşea cândva, pe final de mandat se hodorogise şi nu mai anunţa nimic. „Ce putea să facă?”, ar spune un fan al său... Putea, şi putea multe... A ştiut perfect, atunci când a determinat apariţia Mişcării Populare, că liberalismul european e de stânga, dar nu numai că n-a pomenit o vorbă despre impostura liberală într-o „dreaptă” de operetă, dar a mai şi încurajat Mişcarea şi apoi Partidul să-şi asume că sursă doctrinară liberalismul clasic, deşi el l-a inspirat şi pe Marx, doar că ăla nu creea un curent de dreapta, ci de extremă stângă. Ca orice om de bună credinţă, am considerat asta o gafă ce provine dintr-un reflex indus de propaganda roşie post-decembristă, dar cele ce au urmat mandatelor prezidenţiale au arătat că nu e deloc chiar aşa...

Toată lumea a aşteptat revenirea pe scenă politică a lui Traian Băsescu şi, excepţie făcând fanii persoanei, nu şi ai unor idei, toate aşteptările au fost în van... Am crezut sincer că doar ce va reveni, că PMP va şi deveni un partid creştin-democrat autentic, naţional şi european, unul care să dea o garanţie partenerilor României, că democraţia n-a murit şi are cine se luptă pentru reafirmarea ei. În loc de asta, apare pe sticla televizoarelor un personaj deloc la fel de strălucitor, cu un discurs nu foarte clar, nu foarte concret, unul ce seamănă bine cu „limba de rumeguş” liberală. Ca urmare, Băsescu anunţă că vrea să facă din PMP o alternativă viabilă a... pnl! Adică nu un partid de dreapta, creştin-democrat, ci unul de stânga – liberal! E cât se poate de limpede că omul politic Traian Băsescu a „naufragiat” ca un petrolier, iar locul său a fost luat de un politician de duzină care face „cristiane” printre „jaloanele” deja înfipte de usl.

Nu ştie el că liberalismul românesc care singur se reclamă ca provenind din liberalismul clasic, este un curent de stânga? Efectiv nu are cum să nu ştie, atât timp cât pnl este afiliat la ALDE (grupul liberal european), grup aliat, ca şi în România, cu socialiştii europeni, nu cu popularii. Dar PMP este afiliat grupului PPE, deci teoretic poate fi de dreapta, aşa cum singur îşi şi spune. Atunci cum poate să adopte o linie de stânga, liberală? Toate au o singură explicaţie: liberalii manipulează o populaţie incapabilă să se informeze şi se declară de dreapta, iar popularii lui Băsescu le calcă pe urme, încercând să „le ia fata”, dar şi ei manipulând la fel de politicianist. În acest fel, PMP şi-a asigurat coada partidelor liberale, iar Traian Băsescu a naufragiat, în loc să intre în istorie. Mă despart net de un asemenea mod de a face politică! L-am susţinut pe fostul preşedinte atât timp cât am crezut în onestitatea lui şi în capacitatea sa de luptă, dar mereu eu am fost partizanul unor idei, nu susţinătorul tâmp al unei persoane, poate şi pentru că ideile rămân, pe când persoanele, iată, se schimbă, mor politic şi dispar.

Curs de manipulare (I) sau „ce vedeţi fără să vedeţi”

  Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze  cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).

Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava.  Va mai urma...

Macovismul – un darwinism politic

 Darwin a găsit o fosilă pietrificată şi încercând să-şi explice formarea ei, a născut o întreagă teorie a evoluţiei speciilor, un fel de beţie a minţii, foarte populară în ţările comuniste şi cele cu pronunţate propensiuni de stânga, dar nimic altceva decât o fantezie cu pretenţii ştiinţifice. Într-o vreme când anticorupţia era o formă fără fond, Macovei a găsit-o şi a încercat să nască o mişcare capabilă să-l ia pe Mandela drept model, spunând, ca ilici despre Stalin cândva, că astfel se naşte o mişcare... civică de dreapta!

Încremenită în proiectul unei anticorupţii verbale, Macovei n-a observat că aceasta anticorupţie nu mai e apanajul electoral al unei stângi uriaş ramificate, ci ea a devenit un scop din ce în ce mai des atins de către DNA. În acest cadru general apare un nefericit mânat de fanatismul cel mai decerebrat şi naşte un termen, „macovismul”, încercând să dea un nume covrigului de la care mănânci doar gaură. „Macovismul” a devenit expresia celei mai complete inutilităţi, un proiect secondat de un „decalog” al generalităţilor utopice, o sumă de truisme pe care nimeni nu se deranjează să le mai enunţe. „Decalogul” macovistic nu e, aşa cum s-ar aştepta cineva, un compendiu de FAPTE pe care asociaţia cu nume de tanc, dar şi de pistol-mitralieră îşi propune să le transforme în realitate, ci doar un set de... dorinţe, unele justificate (stat de drept, cinste, corectitudine etc.); altele de-a dreptul fistichii („o țară europeană, demnă între marile culturi ale continentului, ancorată sigur în lumea liberă”, „o țară cu copii veseli, tineri încrezători, oameni activi prosperi și bătrâni senini”).

Ca asociaţie civică, deci de stânga, M10 nu are nici un fel de opţiune doctrinară, dacă nu explicită, pentru că un ONG nu are nevoie de vreo doctrină, dar nu are nici măcar o idee de orientare de vreun fel; este tipul „care nu este” al unei organizaţii care nu face altceva decât să „ceară”, să „îşi propună”, „să ia atitudine” şi „să promoveze”... Despre FĂCUT ceva, aşa cum e caracteristic unei formaţiuni de dreapta – nici un cuvânt. Din perspectiva dreptei (cea reală, creştin-democrată, nu cealaltă, rezultat al mistificării liberal-iliesciene), această „voce civică”, un fel de „uniţisalvăm” de mai mică amploare, este de un stângism pronunţat, unul care apropie asociaţia de liberalismul românesc clasic. De altfel, Macovei critică pnl-ul, dar demisia din partidul liberal încă nu şi-a dat-o şi nici nu manifestă interes în această direcţie.

Rostul unei asemenea asociaţii este „minunat, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, dacă rolul ei nu e cumva de a atrage electoratul năuc într-o „aventură” civică de stânga, dar declarată de „dreapta”, ca şi pnl-ul care a inspirat-o. Pe de altă parte, civismul nu este, cum vrea „macovismul” să acrediteze, o poziţie în sine, despărţită politic de tot ceea ce pot însemna partidele, ci el reprezintă o componentă a programelor acelor formaţiuni politice, mai apăsat afirmat în cazul partidelor de stânga şi mult mai atenuat, dar tot bine precizat, în doctrinele partidelor de dreapta. Un civism de sine stătător, aşa cum propune „macovismul” ar putea fi echivalentul doctrinar al unui partid de centru pur, doar că aşa ceva nu există; în anumite forme, el este o „umbrela” sub care se ascunde rânjind un partid sau uniune, de sorginte comunistă, un fel de moroi din Piaţa Roșie „interpretat” în „cheie” civică. Așa cum teoria falsă a lui Darwin nu a transformat maimuţa în om, tot așa nici „macovismul” nu va schimba ceva în peisajul politic românesc; cel mult poate fi de folos iluzoriei „reformări” a psd-ului în plan imagistic.

Autodafé – de la Savonarola la Klaus Iohannis

  Autodafé era un eveniment public organizat de către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare, nu  executa pe nimeni, ci doar condamnaţii la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia erau impenitentes (nepocăiţi), în cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.

Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”. Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483, Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07 februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice, oglinzi, cărți imorale, ornamentele  prea bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro Botticelli au dispărut cu această ocazie.

Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari „abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler, cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică, acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.

KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva, eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui Putin.

Spre deosebire de cartoforul Căcărău, gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret, tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată, dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au sugerat-o.

Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri. Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”, teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.

Cât de curând se va produce şi autodafé-ul prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug, la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului. Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”

 Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.

Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

Dreapta din suflet

 Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav  de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.

A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

Dreapta și ieşirea din minciună

 După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.

Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.

Ce NU este politica?

 Cred că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din lexic a ajuns să fie „politică”. Paradoxal, în România nu se face politică DELOC. A face politică înseamnă să te pui, cu tot cu partidul tău, în slujba cetăţeanului, dacă e nevoie - cu preţul pe care ţi l-ai asumat să-l plăteşti atunci când te-ai angajat în „luptă”. Nu, „politica” nu înseamnă banda de tâlhari la drumul mare instalată prin mistificări, furt electoral şi înşelăciune atât la guvernare, cât şi în parlamentul ce seamănă până la identitate cu Marea Adunare Naţională. A face politică înseamnă să te implici, să te străduieşti să rezolvi problemele cu care ţara se confruntă, nu să devii din sculer-matriţer - preşedinte de Cameră sau din puşcăriaş - parlamentar.

Sigur, dacă ar exista şi alte partide decât fostul pcr împărţit în aripi rebotezate, fiecare partid, că e de stânga sau că e de dreapta, ar propune soluţii practice (vorbe am auzit cu toţii vreme de 25 de ani) conforme cu ideologia fiecăruia în parte, dar cum aşa ceva nu există, avem doar o ideologie buruienoasă, fără nici un fel de identitate, cu socialişti „ultra-religioși” şi cu liberali „creştini”, din care se văd limpede rădăcinile roşii ale vânzării, furtului deșănţat şi al aroganţei ţigăneşti, a desculţului devenit „stăpân”.

Orice ţară, europeană sau nu, are oameni cu pregătire înaltă implicaţi în politică, unii prost plătiţi pentru ceea ce fac, dar, li se spune, nu pentru bani au devenit politicieni, ci pentru că au înţeles că sunt necesari ţării lor. În contrapartidă, în „bantustanul” numit România întâlnim pleava lumpenproletariatului, analfabeţi sau doar lipsiţi de pregătire, miştocari bulevardieri şi foşti/actuali puşcăriaşi. Cu toţii sunt dotaţi de către Partid cu „cabinete parlamentare” bugetofage, salarii, indemnizaţii şi diurne ce urcă hidos de nesimţit până la un total de cca. 50.000 euro pe lună de cap de vită parlamentară bugetar furajată. Şi pentru că nu era suficient, „omul gras” ţinut în cârcă de omul slab şi-a mărit efectivele până la aproape 600 de capete (că tot a vrut populaţia să se diminueze cireada).

Până la capăt, românul ar răbda şi sfidarea ce-i este aruncată în faţă de o adunătură de neisprăviţi, dacă ei n-ar forţa nota în permanenţă, pe motiv că alegătorii sunt „mulţi, da’ proști”. Dar cum şi răbdarea are nişte limite, cei care NU fac politică, dar care se joacă de-a „legea amnistiei” şi altele asemenea se vor vedea într-o situaţie deloc previzibilă pentru ei, aceea ca electoratul să se distanţeze definitiv de orice propunere venită din partea nicicând defunctului usl (a se citi „pcr”). În aroganţa care-i caracterizează, „haiducii” bugetari vor ignora posibilitatea, ştiind că au reuşit să pună bazele „democraturii de 30 de ani”, iar asta îi va pierde într-un ritm mult mai accelerat decât se pot gândi ei. Cei care NU fac politică, nu pot înţelege că alţii sunt capabili s-o facă, să ofere alegătorului ceea ce ei nu sunt în stare, să mobilizeze energiile blazate intenţionat de către aparatul de propagandă al Partidului, iar aceste energii, odată descătuşate de o ofertă de nerefuzat prin concreteţea ei şi prin soluţiile propuse, vor mătura din cale tot ceea ce lichelele cred că pot controla prin fraudă, minciună şi înşelătorie.

Ce mai înseamnă „politica” după deceniile de compromitere a ei? Aparent – nu prea mult. În fapt, o schimbare de strategie, o ofertă onestă făcută în respectul onoarei şi moralei creştine va schimba şi sensul termenului, dar şi peisajul politic contemporan. Asta nu e nicidecum o previziune, ci o realitate verificată istoric: un curent se naşte sau renaşte din necesitatea obiectivă a societăţii respective. O ţară ţinută în minciuna politicianistă nu poate suporta la nesfârşit sfidarea şi înşelătoria, tupeul şi aroganţa, furtul şi jaful bugetar. Când vor vedea „scânteia”, când vor întrezări că „dreapta” nu e doar o formă fără fond şi când „altfel” va căpăta substanţă, atunci vom putea marca sfârşitul funestului partid comunist, cu toate „piesele” partinice din care e el format azi. Cum spunea ilustrul Petre Ţuţea, „partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe poporul român le trimite la abator”, iar partidul comunist e mort de mult, rămăşiţele sale fiind doar nişte strigoi care îşi caută ieşirea din această lume.

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?

 Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi

 În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.

În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.

A început „Dansul pachidermului”

 Ca un film prost, cu finalul la început, s-au terminat şi alegerile „libere” de orice „cogitare” populară. Cum era de aşteptat, „marele” câştigător a fost reprezentantul liberalilor, exact cum „prevestise” cu un an înainte de alegeri Puiu Hașotti şi cum a confirmat şi Dragnea, la doar 24 de ore după exit-poll: „preşedinţia la ei, guvernarea la noi”. Dar, tot ca în filmul prost, alegerile câştigate de usl (mort sau nu, moroi sau strigoi) nu ajungeau pentru ca democratura să fie definitiv instalată, aşa că nici nu s-au stins bine primele „clinchete” ale exit-poll-urilor şi scenariul moscovit s-a declanşat. Pentru o mai bună înţelegere a lui, să vedem ce ne învaţă istoria comunistă...

Una dintre „învăţăturile” kaghebiste destinate ţărilor socialiste spunea că este indicat ca puterea comunistă să creeze şi „opoziţie” la regimul oficial, astfel fiind asigurată poza de „democraţie” în respectivele ţări, altfel conduse totalitar. Ceauşescu nu a avut chef de aşa ceva, nici chiar deţinând controlul respectivei „opoziţii”, dar a admis că acea celebră „supapă” era necesară şi la noi. Aşa s-a născut „Cenaclul Flacăra”, locul unde se spuneau acele adevăruri care nu se rosteau de obicei, dar care nici nu dăunau regimului. Specialiştii sovietici în manipularea maselor stabiliseră că unele lucruri interzise trebuie spuse într-un cadru controlat pentru ca astfel corpul social să se elibereze de „presiunea” acumulată prin aplicarea „politicilor” restrictive de partid.

După „revoluţia” moscovită, în România s-a instalat a doua putere comunistă, dar care nu mai avea chef să fie asociată fostei, aşa că foştii activişti bolşevici şi/sau comunişti au creeat întâi Frontul. Cum presiunea populară s-a făcut simţită imediat, „despotul luminat”, ilici, a decis că „învăţătura” stalinistă poate fi aplicată cu succes şi la noi, aşa că a aprobat, după discuţii directe cu „întemeietorii”, apariţia partidelor-satelit, unele de stânga, altele... tot de stânga, dar calificate de el însuşi ca fiind de... dreapta. Şi aşa au apărut partidele „istorice” care n-aveau nici o legătură cu trecutul lor, alta decât numele, ele fiind conduse direct sau indirect de către foştii nomenklaturisti de mâna a doua. Astfel, atât PNŢ, cât şi PNL, cele de până în 1948, au fost partide declarat de stânga, tradiţie continuată de facto de cele de după 1990, atât doar că PNT-ului i-a ataşat Coposu particula „creştin-democrat”, în încercarea nefinalizată de a-l transforma într-un autentic partid de dreapta. De aceeaşi parte stângă a eşichierului politic s-a plasat noul PNL, dar şi Partidul Social-Democrat din România (PSDR). Toate trei au reprezentat „opoziţia de dreapta” în tulburii ani '90. Necunoscător până în ziua de azi, românul nu a înţeles, dacă măcar şi-a pus problema, cum ar putea un partid social-democrat să fie de dreapta şi nimeni nu s-a deranjat să-l informeze că nici PSDR şi nici celelalte două partide nu sunt de dreapta, ci doar din perspectiva extremei stângi comuniste ele pot fi considerate de „dreapta”, adică „mai la dreapta” comuniştilor, dar tot în stânga eşichierului. Că apoi PSDR de „dreapta” a fuzionat cu pdsr de stanga extremă, dând nastere actualului psd, asta nici nu mai contează...

În această ultimă campanie electorală prezidenţială, scenariul celor care anterior călcau în piciare împreună instituţiile fundamentale ale statului (usl) a fost de mare clasă, mai ales că subiecţii electorali erau atât de uşor de manipulat. Întâi de toate, psd a mizat pe o imagine a candidatului său pronunţat bolşevizată, deseori grotescă. Cum era de aşteptat, presa controlată tot de ei şi-a îndreptat tirurile „antirusești” împotriva candidatului oligofren al psd-ului, electoratul uitând repede de legăturile strânse pe care liderii liberali le aveau în timpul loviturilor de stat şi al suspendărilor ilegale prezidenţiale, cu apropiaţii preşedintelui Putin. În acest fel, „candidatul manciurian” al liberalilor apărea ca un prunc nou-născut în politică; laba lui Felix linsă de el anterior era uitată, scuzată, negată şi nimeni nu mai era interesat de trecuta afişare a lui alături de Geoană şi nici alăturarea sa de alţi infractori politici (Năstase, de exemplu, cel care lăuda „colaborarea cu primarul Sibiului”) nu mai era de actualitate. Cei doi candidaţi-„contracandidaţi” au avut mereu un discurs similar: amândoi contestau loviturile de stat date anterior de către cele două partide, amândoi l-ar fi pus pe contracandidat ca premier şi amândoi îl indicau  pe Preşedinte ca responsabil de starea generală în care se afla ţara. Se lansa astfel „noutatea” politică paradoxală ce va marca România în anii următori: „puterea” şi „opoziţia constructivă” îl aveau ca inamic comun pe acela care s-a opus ani de zile ca usl să instaleze dictatura de grup: Traian Băsescu. Între ei, contracandidaţii nu aveau mare lucru de reproşat, iar ceea ce putea fi reţinut că „luptă” a celor doi erau doar generalităţi futile.

Odată cu exit-poll-urile a început şi „Dansul pachidermului”, un hidos spectacol de sunet şi lumină care îi betona candidatului Iohannis imaginea de „herald al anticorupţiei” lipsit de orice acţiune susceptibilă a fi interpretată ca una de luptă împotriva corupţiei şi de „anticomunist”, deşi în afara discursurilor sale sterile nimic nu a fost reţinut în acest sens. Brusc s-au petrecut şi „minunile” politice de stânga/”dreapta”: discursul primului oligofren, de tristă celebritate bulevardieră anterior, era acum diametral opus, ca şi cel folosit de ceilalţi complici politici de partid. Nimic din vorbirea lor nu mai era susceptibil a reprezenta vreo opoziţie, ba din contră... Discursurile fasciste ale analfabetului VanGhelie deveniseră brusc „democrate”, primul bulevardier se arata „cuminte” şi „timid”, ceilalţi „martori ai lui ilici” – corespunzător de docili. Doar câştigătorul alegerilor avea voie să fie vehement, doar el putea cere sentenţios (deşi încă nu avea calitatea de a o face) ca legea amnistiei să fie trântită spectaculos şi să înceapă urmărirea penală în cazurile de parlamentari până atunci protejaţi de Partid. „Ruşinaţi” brusc, majoritarii pesediști au consimţit fără ezitare să pună în practică ceea ce anterior refuzaseră, chiar şi la insistenţele UE şi SUA; a fost suficient ca proaspătul şi încă neconfirmatul preşedinte ales să o ceară în trei cuvinte rostite în patru minute, că majoritatea s-a şi conformat.

„Baletul” elefanţilor roşii a continuat... Întâi Iohannis a rostit grav ca pnl trebuie să preia puterea în 2015. Imediat, a ieşit şi „cârpa kaghebistă” pentru a confirma „justeţea” cererii, văzând şi el ca pe un act de normalitate ca „opoziţia” să devină „putere”. Că acest lucru nu se poate realiza decât prin alegeri anticipate şi că aceste alegeri anticipate nu pot avea loc fără largul concurs al psd, asta devine „secundar”. Bătrânul trădător n-a explicat de unde această bruscă dorinţă a unui partid aflat la putere de a trece în opoziţie, un fapt fără precedent în istoria politică mondială. Pe scurt, în politica românească se desfăşoară o acţiune ce n-are nici o legătură cu firescul politic din alte ţări: majoritatea se conformează imediat cererilor minorităţii şi, mai mult decât atât, îşi doreşte nu rămânerea la putere, ci trecerea în opoziţie înainte de alegeri!

În această piesă de teatru absurd, alegătorii au identificat un „ideal” la fel de „înalt” ca şi nivelul lor de inteligenţă: un preşedinte „stângaci” de „dreapta”. Pachidermul roşu patinează netulburat pe cerebelul neted ca podul palmei al celor care văd în noul preşedinte o opoziţie la expansionismul rusesc şi nimeni nu poate face ceva pentru a–l opri. Noapte bună, copii‼

Repetabila povară

 În „Ferma animalelor” a lui George Orwell, porcii au ucis democraţia, instalând dictatura; în „Ferma animalelor” numită România – tot ei pun cruce democraţiei. Repetabilă povara...

Urmând fidel Direktiva NKVD trimisă de Beria, în 1947, tuturor ţărilor fidele Moscovei, „cârpa kaghebistă” în complicitate cu compania sa trădătoare, dar şi cu ajutorul unor „consilieri” ruşi („turişti”, fireşte!) a pus în practică planul de salvare a partidului comuniştilor din România, în pofida interesului naţional. Vânzarea ţării în beneficiul Moscovei nu e pentru ei o chestiune financiară (au furat şi fură bugetul naţional, deci n-au nevoie şi de o altă plată), ci este strict una ideologică.

Să ne amintim de celebra dorinţă a „cârpei kaghebiste” de a realiza „pluripartidism în interiorul Frontului” şi apoi să privim la punctul 5 al Direktivei NKVD: „Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete”. Dacă dorinţa a fost exprimată în 1990, ea a căpătat o formă oficială prin constituirea usl. Chiar şi azi, în ajunul turului doi al alegerilor prezidenţiale, în jurul primului oligofren s-au strâns toate entităţile ce mereu au fost subordonate „partidului”, fie ca ele sunt formal partide sau doar persoane. Cu toţii s-au „strâns/unit” în jurul „partidului” pentru ca debilul său candidat la preşedinţie să figureze că are „o largă susţinere”. Fireşte, nici psd şi nici acoliţii lui nu au o bază în susţinerea populară reală, dar cu toţii pot justifica scorul electoral pe care îl vor frauda cu o halucinantă neruşinare.

„Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”, spune la un moment dat Direktiva. În conformitate cu spiritul ei, psd îşi promovează subteran aliatul ce pare adversar uneori – UDMR-ul, cel care la rândul lui se face purtătorul unui discurs anacronic, dar foarte util psd-ului care astfel poate să pară naţionalist. În realitate, ca orice partid comunist/oid, psd este o organizaţie antinaţională ce-şi bazează politica pe dezbinarea diverselor categorii sociale, în general, dar cu atât mai mult în ajunul „finalei”  prezidenţiale. Minciuna grobiană şi înşelătoria cea mai joasă sunt „argumentele” pe care gaşca de la putere le folosesc pentru a atrage voturile prostimii şi o fac fără nici un fel de complexe, natural. Minciună după minciună, care mai de care mai grosolană, curg şi invadează spaţiul public manipulând un electorat care încă nu a înţeles că dacă vrea democraţie, ea se apară în stradă, nu la televizorul care găzduieşte generos cea mai abjectă colecţie de minciuni pe care spaţiul românesc le-a putut vedea și auzi. Şi în trecut („Moarte intelectualilor” în timpul mineriadei), dar şi acum în discursurile primului oligofren, dezbinarea şi marginalizarea celor care sunt potenţial incomozi regimului sunt prezente, ca şi când România ar fi o ţară subdezvoltată, populată de vietăţi incapabile să discearnă binele de rău. Şi, din păcate, prea mulţi compatrioţi arată la vot că realitatea lor nu e neapărat urmarea „cogitatului”.

„Terenul” alegerilor a fost şi el pregătit după indicaţiile „licuriciului” moscovit... Vorbind în cea mai perfectă „limbă de lemn” despre democraţie (şi Ceauşescu o făcea fără zgârcenie, deşi practica dictatura) şi acuzându-i pe alţii de propriul lor bolşevism, cei care huiduiau golăneşte condamnarea oficială a comunismului ca doctrină criminală, azi se bucură de roadele punerii în practică a indicaţiilor lui Beria: profesorii au salarii mici, medicii sunt bugetari (singura ţară europeană în asemenea situaţie), iar pensionarilor li se „dă”... ceea ce anterior tot pesediștii le luaseră. Fireşte, în discursurile lor mincinoase, nu uită să amintească despre „tăierea pensiilor de către Băsescu”, ceva ce nicicând nu s-a întâmplat, dar şi despre felul în care ei „vor face şi vor drege”, minciuni demonetizate prin insuportabila lor repetare, fără ca în fapt să se petreacă. Să ne amintim vorbele lui Beria: „Se va urmări ca funcţionarii de stat să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere, mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist”.

Urmând litera şi/sau spiritul Direktivei, neobolșevicii actuali şi-au ţesut repede păienjenişul de legi strâmbe, regulamente nedemocratice şi mecanisme menite să împiedice populaţia de a controla ceea ce poate controla: decizia electorală. Astfel, pe de o parte ei şi complicii lor au fraudat savant alegerile în primul tur, iar pe de altă parte au imaginat un mecanism sofisticat pentru a-i împiedica pe românii din străinătate să influenţeze rezultatul electoral. Fireşte, numărul secţiilor de votare din diaspora este acelaşi şi chiar pe acest număr au pus ei accentul când se dezvinovăţeau ipocrit. Ceea ce nu au spus e că respectivele secţii nu sunt toate în aceleaşi locaţii ca anterior; ei „doar” le-au desfiinţat pe cele unde comunităţile de români erau importante şi le-au reînfiinţat acolo unde nu prea are cine veni la vot. În plus, acolo unde ar fi fost bătător la ochi să desfiinţeze secţia de votare, de exemplu la Torino, au adus cu autobuzele ţigani care să blocheze secţia de votare, în încercarea lor de a completa nişte inutile formulare impuse deloc întâmplător, ci tocmai pentru ca la vot să poată participa cât mai puţini alegători tradiţional ostili neobolșevicilor.

Nu este deloc un secret că pnl este doar aripa liberală, tot de stânga, chiar dacă au acaparat ipocrit şi mincinos dreapta cea lipsită complet de efective partinice, iar o finală prezidenţială între aliaţii politici care simulează alegerile libere era chiar de evitat. Un pnl cinstit, unul care să fie mândru de trecutul său de stânga, n-ar fi ezitat să-şi afirme apartenenţa la o stângă ce e bine să există în orice democraţie. Să nu uităm că „stânga” nu înseamnă doar comunişti şi fraţii lor ideologici – naziştii şi fasciştii, ci şi cei care promovează adevăratele politici social-democrate, socialiste şi liberale, oricât ne convine nouă sau nu asta. În loc să facă asta, demonstrând astfel criminala complicitate dintre psd şi pnl, acesta din urmă şi-a aninat din senin particula „creştin” unei „alianţe” dintre ei şi... ei, confiscând formal un pol de dreapta, altfel inexistent încă în România. Cred că de aici poate să apară întrebarea „cât de cinstit poate fi Iohannis, când îşi declamă apartenenţa la dreapta, el făcând parte dintr-un partid tradiţional de stânga?”. 

Când autorii loviturilor de stat (psd-pnl-pc) au încercat să acţioneze după capul lor, s-a văzut imediat că sunt nişte înapoiaţi, nişte ciomăgari de duzină cu pretenţii conspiraţioniste, aşa că, la indicaţiile „fratelui de la Răsărit”, au aplicat ceea ce deja era studiat cu atenţie în institutele de specialitate ale KGB/FSB. Planul rezervat alegerilor prezidenţiale a fost excelent gândit şi nu se putea să nu reuşească, în condiţiile în care nimeni nu a fost interesat de el, cu atât mai puţin să vrea să-l contracareze. După o campanie electorală în care psd şi pnl au practicat un penibil „balet de urşi” simulând opoziţia în timp ce candidaţii lor şi-l doreau ca premier pe contracandidat, primul tur pare a fi adus o surpriză chiar şi pentru liberali: după o şedinţă scurtă, în care „cârpa kaghebistă” le-a explicat magraonilor din subordine care este cu adevărat decizia „partidului”, adică preşedintele trebuie să fie de la psd, discursul primei jivine guvernamentale s-a modificat, el descoperind josnic şi grobian că are drept contracandidat un... „lucru”. Dacă „lucrul Iohannis” ar fi fost de dreapta, adică dacă punea înaintea a orice interesul naţional, cu siguranţă că ar fi aplicat singura manevră în stare a contracara frauda masivă ce se va petrece la turul doi al alegerilor de către fasciştii pesediști: s-ar fi retras din cursa prezidenţială din cauza fraudelor comise la primul tur şi susceptibile a se amplifica pe 16 noiembrie. Dar Iohannis nu va face asta, fără nici o urmă de îndoială, va pierde ruşinos, chiar dacă prin fraudă şi nu va acuza falsa democraţie hoţească a psd pentru că, nu-i aşa?, ştiu şi pesediștii „câte ceva” despre faptele liberalilor, chiar şi ale candidatului lor. Şi uite-aşa „o mână (infracţională) spală pe alta şi amândouă faţa (ruşilor)”...