duminică, 21 decembrie 2014

To Captain Bligh, with love !




 Cine s-ar fi gândit acum zece ani că Traian Băsescu va produce, el singur, o asemenea reacţie socială, o asemenea frământare, un asemenea şoc pe „piaţa” politică plină ochi de comunişti „răspopiţi”? Cine se gândea în urmă cu zece ani că Traian va pune, o spun din nou – el singur, „nava” numită „România” pe linia de plutire europeană la cele mai înalte standarde politice şi geostrategice?

După 15 ani de „comenduire” iliesciană, „România” devenise un „barcaz”, o ţară practic nereprezentată internaţional; cine în bătrâna Europă era interesat să afle punctul de vedere politic al „cârpei kaghebiste”? Cine era curios să ştie ce crede România despre NATO, UE sau orice altceva? „România iliesciană”, reprezentată astfel formal, mergea la summit-uri şi moţăia în scaun, ascultând discursuri, ca în vremurile „bune”, vremurile plenarelor, congreselor şi „nobilelor idealuri ale comunismului”. Nu, nu era România noastră, ci era România „lor”, a jivinelor roşii care mai târziu, când Preşedintele, de la tribuna Parlamentului condamna oficial comunismul, tropăiau, huiduiau şi urlau ultragiaţi de o asemenea îndrăzneală. El, Preşedintele, făcea astfel necesara reparaţie morală pe care un popor îndelung oprimat sub cizma bolşevică o merita. „Ei” în schimb, se simţeau ameninţaţi de acest „captain Bligh” care îşi permitea să le afecteze interesele. Atunci a început lupta „sistemului” cu Traian Băsescu... Azi, când Preşedintele îşi încheie mandatul, aceleaşi vietăţi care protestau împotriva condamnării comunismului, „bat” cruci peste cruci şi cuvântează ipocrit şi „anticomunist”; azi ei sunt socialişti şi social-democraţi, dar şi liberali şi conservatori, orice, numai comunişti nu.

Căpitanul nostru Bligh a pus stavilă în două rânduri „revoltei de pe Bounty”, care a fost Parlamentul. De fiecare dată, Traian s-a ridicat în faţa lor, deasupra lor şi, ca „un fleac, i-a ciuruit”. Zece ani frământaţi, zece ani în care coteria anti-nationala a încercat să-l anihileze pe cel mai periculos duşman al lor, zece ani în care jivinele şi-au încasat-o cu program, dar şi zece ani în care România s-a ridicat datorită „căpitanului” ei. Prin Traian Băsescu, România a devenit o voce autorizată la nivel european şi internaţional; în UE nu s-au „mişcat” multe fără ca liderii europeni să-i ceară părerea şi „căpitanului”, iar NATO şi-a găsit în el un stâlp de susţinere al luptei lumii civilizate împotriva expansiunii roşii şi a terorismului. Timp de zece ani, deseori aproape singur (dar nu şi de la distanţă), Traian a făcut o Românie frumoasă, o ţară respectată, o Românie modernă şi civilizată, care nu poate fi adusă înapoi în „evul mediu” mineresc nici de către ilici şi nici de către acoliţii săi socialist-liberali.

Dar, contrar aparenţelor, misiunea lui Traian Băsescu nu s-a încheiat, ci abia acum începe cu adevărat. Într-o viaţă trăită complet, întâlneşti greu oameni providenţiali; greu sau deloc... Pentru România, Traian a fost Preşedintele providenţial şi, n-am nici o îndoială, va fi Omul providenţial, cel care va duce „schimbarea la faţă a României” până la capăt. Din poziţia sa de Preşedinte, a făcut ceea ce putea face un preşedinte în limitele Constituţiei; ca lider politic, el va realiza ceea ce azi pare imposibil, după „normele” partidelor iliesciene: renaşterea politică a românilor, emanciparea lor şi, ca o lovitură dată „sistemului” (poate nu ultima) – implicarea alegătorului în politică şi „reanimarea” blazaţilor, a celor pe care atât de mult s-a străduit ilici să-i ţină departe de politică; de politica „lor”...

Sistemul politic de până acum, cel în care partidele ba colaborează, ba îşi fac „opoziţie constructivă” este unul care exclude din treburile „cetăţii” tocmai cetăţeanul. Conducerea efectivă a fost acaparată de o clică de politruci semidocţi (uneori chiar sferto-docţi), în beneficiul ei şi în slujba intereselor ei; ce vrea, ce gândeşte sau ce crede cetăţeanul – nu e deloc important pentru viermuşii roşii bugetofagi. Aceasta mocirlă politică, plină de mirosul pestilenţial al furtului, minciunii celei mai josnice şi al înşelătoriei de cea mai joasă speţă, vine Traian Băsescu, începând chiar de azi. El este cel care va asana mlaştina şi va elimina miasmele otrăvite de comunismul cu „faţă umană” conceput şi pus în „operă” de către „despotul luminat”, ilici. În viitorul imediat, el va face din PMP un partid altfel decât cele ridicate după modelul moșiliesc. „Altfel” nu e doar o vorbă, nu e o formă fără fond şi nu are nevoie de explicaţii literare. „Altfel” este, înainte de toate, credinţă, efort, implicare, onoare, cinste şi, nu în ultimul rând, suprema dovadă că politica nu e doar necinstită, ci că ea poate fi şi onestă, dar şi benefică pentru organismul social secătuit de energiile sale vitale, în anii de trecere de la comunismul abject la socialismul de tip fascist.


Traian Băsescu este Liderul! România de azi are o gravă boala politică: are conducători/şefi de partide, dar nu are lideri capabili să transmită cetăţenilor mesaje coerente şi credibile. Ele sunt conduse de nişte neterminaţi politic, nişte arătări puse în fruntea lor de către o camarilă nevăzută de multe ori, şefi de partide ce nu vor deveni niciodată lideri cu adevărat. Acesta e atu-ul lui Traian: carisma, inteligenţa şi discursul uman au făcut din el un conducător adevărat care acum vine să schimbe faţa politicii româneşti, aşa cum a făcut-o şi la nivel european ca Președinte. Aşa cum am spus-o nu o singură dată, sunt şi voi fi trup şi suflet alături de Preşedintele meu când şi dacă va avea nevoie de mine! Să faci, Traiane o ţară, ca soarele sfânt de pe cer!

vineri, 12 decembrie 2014

Incendiul anarhiei


 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:
1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;
2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;
3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;
4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;
5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;
6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

marți, 9 decembrie 2014

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”



 Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.


Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

marți, 2 decembrie 2014

Dreapta din suflet




 Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav  de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.


A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

duminică, 30 noiembrie 2014

Dreapta și ieşirea din minciună




 După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.


Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.

joi, 27 noiembrie 2014

Ce NU este politica?




 Cred că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din lexic a ajuns să fie „politică”. Paradoxal, în România nu se face politică DELOC. A face politică înseamnă să te pui, cu tot cu partidul tău, în slujba cetăţeanului, dacă e nevoie - cu preţul pe care ţi l-ai asumat să-l plăteşti atunci când te-ai angajat în „luptă”. Nu, „politica” nu înseamnă banda de tâlhari la drumul mare instalată prin mistificări, furt electoral şi înşelăciune atât la guvernare, cât şi în parlamentul ce seamănă până la identitate cu Marea Adunare Naţională. A face politică înseamnă să te implici, să te străduieşti să rezolvi problemele cu care ţara se confruntă, nu să devii din sculer-matriţer - preşedinte de Cameră sau din puşcăriaş - parlamentar.

Sigur, dacă ar exista şi alte partide decât fostul pcr împărţit în aripi rebotezate, fiecare partid, că e de stânga sau că e de dreapta, ar propune soluţii practice (vorbe am auzit cu toţii vreme de 25 de ani) conforme cu ideologia fiecăruia în parte, dar cum aşa ceva nu există, avem doar o ideologie buruienoasă, fără nici un fel de identitate, cu socialişti „ultra-religioși” şi cu liberali „creştini”, din care se văd limpede rădăcinile roşii ale vânzării, furtului deșănţat şi al aroganţei ţigăneşti, a desculţului devenit „stăpân”.

Orice ţară, europeană sau nu, are oameni cu pregătire înaltă implicaţi în politică, unii prost plătiţi pentru ceea ce fac, dar, li se spune, nu pentru bani au devenit politicieni, ci pentru că au înţeles că sunt necesari ţării lor. În contrapartidă, în „bantustanul” numit România întâlnim pleava lumpenproletariatului, analfabeţi sau doar lipsiţi de pregătire, miştocari bulevardieri şi foşti/actuali puşcăriaşi. Cu toţii sunt dotaţi de către Partid cu „cabinete parlamentare” bugetofage, salarii, indemnizaţii şi diurne ce urcă hidos de nesimţit până la un total de cca. 50.000 euro pe lună de cap de vită parlamentară bugetar furajată. Şi pentru că nu era suficient, „omul gras” ţinut în cârcă de omul slab şi-a mărit efectivele până la aproape 600 de capete (că tot a vrut populaţia să se diminueze cireada).

Până la capăt, românul ar răbda şi sfidarea ce-i este aruncată în faţă de o adunătură de neisprăviţi, dacă ei n-ar forţa nota în permanenţă, pe motiv că alegătorii sunt „mulţi, da’ proști”. Dar cum şi răbdarea are nişte limite, cei care NU fac politică, dar care se joacă de-a „legea amnistiei” şi altele asemenea se vor vedea într-o situaţie deloc previzibilă pentru ei, aceea ca electoratul să se distanţeze definitiv de orice propunere venită din partea nicicând defunctului usl (a se citi „pcr”). În aroganţa care-i caracterizează, „haiducii” bugetari vor ignora posibilitatea, ştiind că au reuşit să pună bazele „democraturii de 30 de ani”, iar asta îi va pierde într-un ritm mult mai accelerat decât se pot gândi ei. Cei care NU fac politică, nu pot înţelege că alţii sunt capabili s-o facă, să ofere alegătorului ceea ce ei nu sunt în stare, să mobilizeze energiile blazate intenţionat de către aparatul de propagandă al Partidului, iar aceste energii, odată descătuşate de o ofertă de nerefuzat prin concreteţea ei şi prin soluţiile propuse, vor mătura din cale tot ceea ce lichelele cred că pot controla prin fraudă, minciună şi înşelătorie.


Ce mai înseamnă „politica” după deceniile de compromitere a ei? Aparent – nu prea mult. În fapt, o schimbare de strategie, o ofertă onestă făcută în respectul onoarei şi moralei creştine va schimba şi sensul termenului, dar şi peisajul politic contemporan. Asta nu e nicidecum o previziune, ci o realitate verificată istoric: un curent se naşte sau renaşte din necesitatea obiectivă a societăţii respective. O ţară ţinută în minciuna politicianistă nu poate suporta la nesfârşit sfidarea şi înşelătoria, tupeul şi aroganţa, furtul şi jaful bugetar. Când vor vedea „scânteia”, când vor întrezări că „dreapta” nu e doar o formă fără fond şi când „altfel” va căpăta substanţă, atunci vom putea marca sfârşitul funestului partid comunist, cu toate „piesele” partinice din care e el format azi. Cum spunea ilustrul Petre Ţuţea, „partidele politice sunt cai la carul de aur al istoriei românilor; când devin gloabe poporul român le trimite la abator”, iar partidul comunist e mort de mult, rămăşiţele sale fiind doar nişte strigoi care îşi caută ieşirea din această lume.

marți, 25 noiembrie 2014

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?




 Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

duminică, 23 noiembrie 2014

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi



 În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.


În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.

vineri, 21 noiembrie 2014

A început „Dansul pachidermului”



 Ca un film prost, cu finalul la început, s-au terminat şi alegerile „libere” de orice „cogitare” populară. Cum era de aşteptat, „marele” câştigător a fost reprezentantul liberalilor, exact cum „prevestise” cu un an înainte de alegeri Puiu Hașotti şi cum a confirmat şi Dragnea, la doar 24 de ore după exit-poll: „preşedinţia la ei, guvernarea la noi”. Dar, tot ca în filmul prost, alegerile câştigate de usl (mort sau nu, moroi sau strigoi) nu ajungeau pentru ca democratura să fie definitiv instalată, aşa că nici nu s-au stins bine primele „clinchete” ale exit-poll-urilor şi scenariul moscovit s-a declanşat. Pentru o mai bună înţelegere a lui, să vedem ce ne învaţă istoria comunistă...

Una dintre „învăţăturile” kaghebiste destinate ţărilor socialiste spunea că este indicat ca puterea comunistă să creeze şi „opoziţie” la regimul oficial, astfel fiind asigurată poza de „democraţie” în respectivele ţări, altfel conduse totalitar. Ceauşescu nu a avut chef de aşa ceva, nici chiar deţinând controlul respectivei „opoziţii”, dar a admis că acea celebră „supapă” era necesară şi la noi. Aşa s-a născut „Cenaclul Flacăra”, locul unde se spuneau acele adevăruri care nu se rosteau de obicei, dar care nici nu dăunau regimului. Specialiştii sovietici în manipularea maselor stabiliseră că unele lucruri interzise trebuie spuse într-un cadru controlat pentru ca astfel corpul social să se elibereze de „presiunea” acumulată prin aplicarea „politicilor” restrictive de partid.

După „revoluţia” moscovită, în România s-a instalat a doua putere comunistă, dar care nu mai avea chef să fie asociată fostei, aşa că foştii activişti bolşevici şi/sau comunişti au creeat întâi Frontul. Cum presiunea populară s-a făcut simţită imediat, „despotul luminat”, ilici, a decis că „învăţătura” stalinistă poate fi aplicată cu succes şi la noi, aşa că a aprobat, după discuţii directe cu „întemeietorii”, apariţia partidelor-satelit, unele de stânga, altele... tot de stânga, dar calificate de el însuşi ca fiind de... dreapta. Şi aşa au apărut partidele „istorice” care n-aveau nici o legătură cu trecutul lor, alta decât numele, ele fiind conduse direct sau indirect de către foştii nomenklaturisti de mâna a doua. Astfel, atât PNŢ, cât şi PNL, cele de până în 1948, au fost partide declarat de stânga, tradiţie continuată de facto de cele de după 1990, atât doar că PNT-ului i-a ataşat Coposu particula „creştin-democrat”, în încercarea nefinalizată de a-l transforma într-un autentic partid de dreapta. De aceeaşi parte stângă a eşichierului politic s-a plasat noul PNL, dar şi Partidul Social-Democrat din România (PSDR). Toate trei au reprezentat „opoziţia de dreapta” în tulburii ani '90. Necunoscător până în ziua de azi, românul nu a înţeles, dacă măcar şi-a pus problema, cum ar putea un partid social-democrat să fie de dreapta şi nimeni nu s-a deranjat să-l informeze că nici PSDR şi nici celelalte două partide nu sunt de dreapta, ci doar din perspectiva extremei stângi comuniste ele pot fi considerate de „dreapta”, adică „mai la dreapta” comuniştilor, dar tot în stânga eşichierului. Că apoi PSDR de „dreapta” a fuzionat cu pdsr de stanga extremă, dând nastere actualului psd, asta nici nu mai contează...

În această ultimă campanie electorală prezidenţială, scenariul celor care anterior călcau în piciare împreună instituţiile fundamentale ale statului (usl) a fost de mare clasă, mai ales că subiecţii electorali erau atât de uşor de manipulat. Întâi de toate, psd a mizat pe o imagine a candidatului său pronunţat bolşevizată, deseori grotescă. Cum era de aşteptat, presa controlată tot de ei şi-a îndreptat tirurile „antirusești” împotriva candidatului oligofren al psd-ului, electoratul uitând repede de legăturile strânse pe care liderii liberali le aveau în timpul loviturilor de stat şi al suspendărilor ilegale prezidenţiale, cu apropiaţii preşedintelui Putin. În acest fel, „candidatul manciurian” al liberalilor apărea ca un prunc nou-născut în politică; laba lui Felix linsă de el anterior era uitată, scuzată, negată şi nimeni nu mai era interesat de trecuta afişare a lui alături de Geoană şi nici alăturarea sa de alţi infractori politici (Năstase, de exemplu, cel care lăuda „colaborarea cu primarul Sibiului”) nu mai era de actualitate. Cei doi candidaţi-„contracandidaţi” au avut mereu un discurs similar: amândoi contestau loviturile de stat date anterior de către cele două partide, amândoi l-ar fi pus pe contracandidat ca premier şi amândoi îl indicau  pe Preşedinte ca responsabil de starea generală în care se afla ţara. Se lansa astfel „noutatea” politică paradoxală ce va marca România în anii următori: „puterea” şi „opoziţia constructivă” îl aveau ca inamic comun pe acela care s-a opus ani de zile ca usl să instaleze dictatura de grup: Traian Băsescu. Între ei, contracandidaţii nu aveau mare lucru de reproşat, iar ceea ce putea fi reţinut că „luptă” a celor doi erau doar generalităţi futile.

Odată cu exit-poll-urile a început şi „Dansul pachidermului”, un hidos spectacol de sunet şi lumină care îi betona candidatului Iohannis imaginea de „herald al anticorupţiei” lipsit de orice acţiune susceptibilă a fi interpretată ca una de luptă împotriva corupţiei şi de „anticomunist”, deşi în afara discursurilor sale sterile nimic nu a fost reţinut în acest sens. Brusc s-au petrecut şi „minunile” politice de stânga/”dreapta”: discursul primului oligofren, de tristă celebritate bulevardieră anterior, era acum diametral opus, ca şi cel folosit de ceilalţi complici politici de partid. Nimic din vorbirea lor nu mai era susceptibil a reprezenta vreo opoziţie, ba din contră... Discursurile fasciste ale analfabetului VanGhelie deveniseră brusc „democrate”, primul bulevardier se arata „cuminte” şi „timid”, ceilalţi „martori ai lui ilici” – corespunzător de docili. Doar câştigătorul alegerilor avea voie să fie vehement, doar el putea cere sentenţios (deşi încă nu avea calitatea de a o face) ca legea amnistiei să fie trântită spectaculos şi să înceapă urmărirea penală în cazurile de parlamentari până atunci protejaţi de Partid. „Ruşinaţi” brusc, majoritarii pesediști au consimţit fără ezitare să pună în practică ceea ce anterior refuzaseră, chiar şi la insistenţele UE şi SUA; a fost suficient ca proaspătul şi încă neconfirmatul preşedinte ales să o ceară în trei cuvinte rostite în patru minute, că majoritatea s-a şi conformat.

„Baletul” elefanţilor roşii a continuat... Întâi Iohannis a rostit grav ca pnl trebuie să preia puterea în 2015. Imediat, a ieşit şi „cârpa kaghebistă” pentru a confirma „justeţea” cererii, văzând şi el ca pe un act de normalitate ca „opoziţia” să devină „putere”. Că acest lucru nu se poate realiza decât prin alegeri anticipate şi că aceste alegeri anticipate nu pot avea loc fără largul concurs al psd, asta devine „secundar”. Bătrânul trădător n-a explicat de unde această bruscă dorinţă a unui partid aflat la putere de a trece în opoziţie, un fapt fără precedent în istoria politică mondială. Pe scurt, în politica românească se desfăşoară o acţiune ce n-are nici o legătură cu firescul politic din alte ţări: majoritatea se conformează imediat cererilor minorităţii şi, mai mult decât atât, îşi doreşte nu rămânerea la putere, ci trecerea în opoziţie înainte de alegeri!


În această piesă de teatru absurd, alegătorii au identificat un „ideal” la fel de „înalt” ca şi nivelul lor de inteligenţă: un preşedinte „stângaci” de „dreapta”. Pachidermul roşu patinează netulburat pe cerebelul neted ca podul palmei al celor care văd în noul preşedinte o opoziţie la expansionismul rusesc şi nimeni nu poate face ceva pentru a–l opri. Noapte bună, copii‼

duminică, 9 noiembrie 2014

Repetabila povară



 În „Ferma animalelor” a lui George Orwell, porcii au ucis democraţia, instalând dictatura; în „Ferma animalelor” numită România – tot ei pun cruce democraţiei. Repetabilă povara...

Urmând fidel Direktiva NKVD trimisă de Beria, în 1947, tuturor ţărilor fidele Moscovei, „cârpa kaghebistă” în complicitate cu compania sa trădătoare, dar şi cu ajutorul unor „consilieri” ruşi („turişti”, fireşte!) a pus în practică planul de salvare a partidului comuniştilor din România, în pofida interesului naţional. Vânzarea ţării în beneficiul Moscovei nu e pentru ei o chestiune financiară (au furat şi fură bugetul naţional, deci n-au nevoie şi de o altă plată), ci este strict una ideologică.

Să ne amintim de celebra dorinţă a „cârpei kaghebiste” de a realiza „pluripartidism în interiorul Frontului” şi apoi să privim la punctul 5 al Direktivei NKVD: „Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete”. Dacă dorinţa a fost exprimată în 1990, ea a căpătat o formă oficială prin constituirea usl. Chiar şi azi, în ajunul turului doi al alegerilor prezidenţiale, în jurul primului oligofren s-au strâns toate entităţile ce mereu au fost subordonate „partidului”, fie ca ele sunt formal partide sau doar persoane. Cu toţii s-au „strâns/unit” în jurul „partidului” pentru ca debilul său candidat la preşedinţie să figureze că are „o largă susţinere”. Fireşte, nici psd şi nici acoliţii lui nu au o bază în susţinerea populară reală, dar cu toţii pot justifica scorul electoral pe care îl vor frauda cu o halucinantă neruşinare.

„Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratură naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea naţională”, spune la un moment dat Direktiva. În conformitate cu spiritul ei, psd îşi promovează subteran aliatul ce pare adversar uneori – UDMR-ul, cel care la rândul lui se face purtătorul unui discurs anacronic, dar foarte util psd-ului care astfel poate să pară naţionalist. În realitate, ca orice partid comunist/oid, psd este o organizaţie antinaţională ce-şi bazează politica pe dezbinarea diverselor categorii sociale, în general, dar cu atât mai mult în ajunul „finalei”  prezidenţiale. Minciuna grobiană şi înşelătoria cea mai joasă sunt „argumentele” pe care gaşca de la putere le folosesc pentru a atrage voturile prostimii şi o fac fără nici un fel de complexe, natural. Minciună după minciună, care mai de care mai grosolană, curg şi invadează spaţiul public manipulând un electorat care încă nu a înţeles că dacă vrea democraţie, ea se apară în stradă, nu la televizorul care găzduieşte generos cea mai abjectă colecţie de minciuni pe care spaţiul românesc le-a putut vedea și auzi. Şi în trecut („Moarte intelectualilor” în timpul mineriadei), dar şi acum în discursurile primului oligofren, dezbinarea şi marginalizarea celor care sunt potenţial incomozi regimului sunt prezente, ca şi când România ar fi o ţară subdezvoltată, populată de vietăţi incapabile să discearnă binele de rău. Şi, din păcate, prea mulţi compatrioţi arată la vot că realitatea lor nu e neapărat urmarea „cogitatului”.

„Terenul” alegerilor a fost şi el pregătit după indicaţiile „licuriciului” moscovit... Vorbind în cea mai perfectă „limbă de lemn” despre democraţie (şi Ceauşescu o făcea fără zgârcenie, deşi practica dictatura) şi acuzându-i pe alţii de propriul lor bolşevism, cei care huiduiau golăneşte condamnarea oficială a comunismului ca doctrină criminală, azi se bucură de roadele punerii în practică a indicaţiilor lui Beria: profesorii au salarii mici, medicii sunt bugetari (singura ţară europeană în asemenea situaţie), iar pensionarilor li se „dă”... ceea ce anterior tot pesediștii le luaseră. Fireşte, în discursurile lor mincinoase, nu uită să amintească despre „tăierea pensiilor de către Băsescu”, ceva ce nicicând nu s-a întâmplat, dar şi despre felul în care ei „vor face şi vor drege”, minciuni demonetizate prin insuportabila lor repetare, fără ca în fapt să se petreacă. Să ne amintim vorbele lui Beria: „Se va urmări ca funcţionarii de stat să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere, mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist”.

Urmând litera şi/sau spiritul Direktivei, neobolșevicii actuali şi-au ţesut repede păienjenişul de legi strâmbe, regulamente nedemocratice şi mecanisme menite să împiedice populaţia de a controla ceea ce poate controla: decizia electorală. Astfel, pe de o parte ei şi complicii lor au fraudat savant alegerile în primul tur, iar pe de altă parte au imaginat un mecanism sofisticat pentru a-i împiedica pe românii din străinătate să influenţeze rezultatul electoral. Fireşte, numărul secţiilor de votare din diaspora este acelaşi şi chiar pe acest număr au pus ei accentul când se dezvinovăţeau ipocrit. Ceea ce nu au spus e că respectivele secţii nu sunt toate în aceleaşi locaţii ca anterior; ei „doar” le-au desfiinţat pe cele unde comunităţile de români erau importante şi le-au reînfiinţat acolo unde nu prea are cine veni la vot. În plus, acolo unde ar fi fost bătător la ochi să desfiinţeze secţia de votare, de exemplu la Torino, au adus cu autobuzele ţigani care să blocheze secţia de votare, în încercarea lor de a completa nişte inutile formulare impuse deloc întâmplător, ci tocmai pentru ca la vot să poată participa cât mai puţini alegători tradiţional ostili neobolșevicilor.

Nu este deloc un secret că pnl este doar aripa liberală, tot de stânga, chiar dacă au acaparat ipocrit şi mincinos dreapta cea lipsită complet de efective partinice, iar o finală prezidenţială între aliaţii politici care simulează alegerile libere era chiar de evitat. Un pnl cinstit, unul care să fie mândru de trecutul său de stânga, n-ar fi ezitat să-şi afirme apartenenţa la o stângă ce e bine să există în orice democraţie. Să nu uităm că „stânga” nu înseamnă doar comunişti şi fraţii lor ideologici – naziştii şi fasciştii, ci şi cei care promovează adevăratele politici social-democrate, socialiste şi liberale, oricât ne convine nouă sau nu asta. În loc să facă asta, demonstrând astfel criminala complicitate dintre psd şi pnl, acesta din urmă şi-a aninat din senin particula „creştin” unei „alianţe” dintre ei şi... ei, confiscând formal un pol de dreapta, altfel inexistent încă în România. Cred că de aici poate să apară întrebarea „cât de cinstit poate fi Iohannis, când îşi declamă apartenenţa la dreapta, el făcând parte dintr-un partid tradiţional de stânga?”. 


Când autorii loviturilor de stat (psd-pnl-pc) au încercat să acţioneze după capul lor, s-a văzut imediat că sunt nişte înapoiaţi, nişte ciomăgari de duzină cu pretenţii conspiraţioniste, aşa că, la indicaţiile „fratelui de la Răsărit”, au aplicat ceea ce deja era studiat cu atenţie în institutele de specialitate ale KGB/FSB. Planul rezervat alegerilor prezidenţiale a fost excelent gândit şi nu se putea să nu reuşească, în condiţiile în care nimeni nu a fost interesat de el, cu atât mai puţin să vrea să-l contracareze. După o campanie electorală în care psd şi pnl au practicat un penibil „balet de urşi” simulând opoziţia în timp ce candidaţii lor şi-l doreau ca premier pe contracandidat, primul tur pare a fi adus o surpriză chiar şi pentru liberali: după o şedinţă scurtă, în care „cârpa kaghebistă” le-a explicat magraonilor din subordine care este cu adevărat decizia „partidului”, adică preşedintele trebuie să fie de la psd, discursul primei jivine guvernamentale s-a modificat, el descoperind josnic şi grobian că are drept contracandidat un... „lucru”. Dacă „lucrul Iohannis” ar fi fost de dreapta, adică dacă punea înaintea a orice interesul naţional, cu siguranţă că ar fi aplicat singura manevră în stare a contracara frauda masivă ce se va petrece la turul doi al alegerilor de către fasciştii pesediști: s-ar fi retras din cursa prezidenţială din cauza fraudelor comise la primul tur şi susceptibile a se amplifica pe 16 noiembrie. Dar Iohannis nu va face asta, fără nici o urmă de îndoială, va pierde ruşinos, chiar dacă prin fraudă şi nu va acuza falsa democraţie hoţească a psd pentru că, nu-i aşa?, ştiu şi pesediștii „câte ceva” despre faptele liberalilor, chiar şi ale candidatului lor. Şi uite-aşa „o mână (infracţională) spală pe alta şi amândouă faţa (ruşilor)”...

luni, 3 noiembrie 2014

Al Treilea Mieunat




 Nici nu s-au stins ecourile primului tur electoral fraudat grosolan, că Miaunel şi-a şi făcut apariţia. Era destinsă şi surâzătoare, fericită că a reuşit un scor electoral mai bun decât Vadim şi, culmea!, chiar mai bun decât cel obţinut de DDD. Pe străzile Europei, românii făceau revoluţie pentru că guvernul oligofren de la Bucureşti le încălca grosolan şi abject dreptul fundamental de a vota, dar Monica Miaunel avea altă treabă şi era şi ocupată, n-avea timp de prostii de-astea.

Veselă de parcă ar fi reuşit să ia 5% şi încântată că „lucrul bine făcut” cu care a fost însărcinată ca „independent” liberal a fost prost făcut, că s-a plasat tot după Elena Udrea, Miaunel anunţă la ceas de seară că mai are în agendă un „lucru bine de făcut”, pe termen lunguieţ şi anume... un partid. Spre deosebire de celelalte partide liberale pendinte de „marele partid liberal”, dar şi de psd, aceasta „albă ca zăpadă” cu mai mulţi pitici mici decât poate să ducă un partid îşi propune să fie un partid „moral”, „incisiv”, „justiţiar” etc.

Cum toate trebuie să poarte un nume, partidul lui Miaunel se va numi cu „forţă” „Al Treilea Mieunat”, fără să ştim de ce al treilea şi nici cine a mieunat de două ori înainte; presupunem că o dată a mieunat ilici şi a doua oară Putin, dar nu e musai să avem dreptate... Cum era de aşteptat, „Al Treilea Mieunat” va avea ca siglă „motanul Felix”, cu un „M” exclamativ pe piept şi va fi un „altfel de partid”, la fel ca şi celelalte partide liberale. El îşi propune să performeze în domeniul judecăţii... de valoare şi vine cu soluţii economice inedite, întâlnite doar la Magraonis şi şleahta lui liberală: zero soluţii, pentru că partidele de stânga, de-ar avea aşa ceva ar fi de dreapta.

În marea de partide de stânga, neoputiniene, chiar era nevoie de încă unul care să se proclame de „dreapta”, fiind simultan „onest”, „cinstit” şi luptător prin minciună împotriva adevărului. „Al Treilea Mieunat” nu e un partid cu adevărat, ci un praf în ochii proştilor care încă mai cred că liberalismul e de dreapta, doar pentru că se plasează ceva mai la dreapta extremei stângi comuniste. Prin căciuleala penibilă a încă neînfiinţatului partid în faţa lui Magraonis şi compania ni se dezvăluie atât inutilitatea înfiinţării lui, cât şi ciolănismul turbat al suitei miaunistice.

Că tot veni vorba, pe lângă Miaunel s-au aciuat nişte „supradotaţi” în materie de înfiinţare de partide fără coloană, fără doctrină, fără o idee clară şi fără rost. Cu o carismă de galinacee, Miaunel nu se putea înconjura decât cu „puternice” personalităţi, narcisiste şi inutile politic, dar „remarcabile” prin atacurile joase la adresa unei contracandidate, iniţial plasată în sondaje după Miaunel; cu cei mai bine plasaţi discursul trebuia să fie mult mai „adaptat”.


Astfel îşi face încet apariţia pe firmamentul politic un partid al inutililor, al celor care vor să-şi aducă modesta contribuţie, alături de „marele partid liberal”, la înşelarea cu premeditare a electoratului român. Fără dubiu, va fi un partid care va trebui să stea de două ori în acelaşi loc pentru a face o dată umbră, ceva foarte asemănător discursurilor lipsite de conţinut ale Monicăi Miaunel. Era nevoie de un astfel de partid? Nu. Era nevoie de încă un partid liberal după modelul eşuatului „Forţa Civică”? Nu. Dar da, societatea românească avea nevoie de un partid liberal care să aibă onestitatea reală, nu doar clamată, de a spune apăsat că liberalismul românesc a fost, este şi va fi un curent de stânga. Aşa putea să arate că într-adevăr e un partid solid ideatic şi plasat onest pe eşichierul politic. Să vrei să faci un partid liberal şi să te declari de dreapta, e o josnicie pe care electoratul o va sancţiona la un moment dat, dar să ai printre membri fondatori miaunei care ştiu exact că fac un partid de stânga şi să-l prezinte ca fiind de dreapta, asta e de-a dreptul o ticăloşie.

duminică, 2 noiembrie 2014

Ultimul spectacol electoral



 Pentru o mai corectă înţelegere a termenilor, să lămurim întâi doi termeni de bază ai democraţiei; unul este însăşi „democraţia”, iar al doilea e opusul ei – „dictatura”.

„Democraţia” nu este libertatea controlată de a privi televizorul pe care se perinda manipulările, ci este conştienţa că ţara ta are nevoie de instituţii solide, prin care fiecare cetăţean să exercite controlul organizării sociale, a economiei, justiţiei etc. Democraţia nu este un dat de la Dumnezeu, nu ne naştem cu ea cuibărită undeva, ci este expresia libertăţii de exprimare la baza căreia se afla Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. În acelaşi timp, „democraţia” este şi o datorie a fiecăruia dintre noi, de a o apăra şi de a o promova. Când ea este ameninţată, ieşirea în stradă devine obligatorie, dacă înţelegem că asta o facem pentru noi şi ţară, nu pentru un grup politic sau altul. Dacă nu înţelegem asta, ajungem în situaţia de azi...

„Dictatura”, aşa cum este ea definită, nu e ceea ce crede românul cu frică de carte – un „ceauşescu” discreţionar, ci este acea manifestare samavolnică la adresa democraţiei, a unei persoane sau a unui grup de persoane care, sfidând legile, acaparează instituţiile statului. În cazul nostru, venirea la putere în a usl a însemnat pentru România intrarea în dictatură, aşa cum şi loviturile de stat ulterioare, aparent nereuşite, au dovedit-o. Alegerile locale le-au „câştigat” la nişte scoruri electorale fără precedent în istoria ţărilor democratice, dar cu toate caracteristicile „alegerilor” ceauşiste. Au urmat „alegerile” generale, iar cinismul puciştilor a avut ocazia să se manifeste plenar: Parlamentul se transforma astfel în Marea Adunare Naţională, cu o opoziţie de mucava şi cu o alta reală, dar insignifiantă şi obiectiv impotentă. Apoi au fost „cucerite” pe rând Monitorul Oficial, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională (care încă nu şi-a dat arama pe faţă, dar să avem răbdare, că-i vine şi ei rândul să-şi joace rolul în „piesa” moscovită ce încă nu s-a încheiat), ca şi toate societăţile strategice de stat (SRR, SRTv, Poșta etc.). Aşadar, în momentul în care a început campania electorală prezidenţială, mult înainte decât e prevăzut în legile electorale, România se afla într-o dictatură de grup infracţional, deja cu antecedente clare în materie de fraude electorale. Va rămâne de neînţeles cum pot exista candidaţi la preşedinţie oneşti şi care să spere că rezultatul alegerilor organizate în dictatură pot fi democratice.

Îndemnurile tele-vizuinilor de partid au fost şi sunt şi pe parcursul votării similare, mobilizatoare şi aparent democratice, dar, din păcate, ele nu sunt decât o propagandă ieftină de partid neobolșevic. Adevărul e că grupul infracţional care a acaparat puterea are nevoie de cât mai multe voturi exprimate, fie pentru a putea frauda mai bine, fie pentru a frauda şi a scoate la iveală scoruri electorale halucinante menite a arăta străinătăţii că „poporul a vrut aşa”. Aşa cum? Să vedem...

Ion Cristoiu mărturisea recent la o tele-vizuină irealist de „opozantă”, că în 1996, în vinerea premergătoare alegerilor prezidenţiale, şeful SRI de atunci, Virgil Asztalos-Măgureanu i-a confirmat că preşedinte va ieşi Constantinescu. Unde era în acel moment „aşa a vrut poporul”? Că „poporul” abia după două zile urma să-şi exprime voinţa... E cât se poate de limpede că Măgureanu nu era ghicitor în stele, ci doar era la curent cu planul iliescian de „alternanţă”, motiv pentru care venise momentul ca alegerile să fie „câştigate” de „opoziţie”. „Poporul” s-a dus docil la vot, apoi a fost fericit (căci „fericiţi” vor fi cei săraci cu duhul) că „votul lui contează” şi că „o dată la 4 ani el decide”. Că realitatea faptelor e complet diferită, vizibil acum, când Milică e sluga oficială a lui ilici şi compania, asta e o altă poveste.

În zilele noastre, după ce Căcărău nu şi-a ascuns simpatiile filoruse, iar complicii lui de partid - nici atât, partidul pucist liberal trebuia să-şi schimbe aparenţa, aşa că s-a produs „divorţul” formal de psd, pnl trecând timid într-o opoziţie de operetă. De altfel, atât „divorţul”, cât şi candidatura dublă la prezidenţiale (un candidat de la psd, unul de la pnl) au fost anunţate cu cinism, la tv de către Puiu Hașoti, cel care „profeţea” că pe viitor, deşi cele două partide colaborau infracţional extrem de apropiat, doar două partide vor conta, unul la putere şi altul în „opoziţie”: psd şi pnl. „Operaţiunea Cotroceni” a început cu „divorţul” fără motiv psd-pnl şi a continuat cu demisia la fel de nemotivată a lui Căcărău din funcţia de preşedinte al Senatului. Restul a fost pus în operă de impresionantul aparat media şi de propagandă al usl.

Azi, în ziua votării, oile electorale merg fericite la vot, în număr mare (aşa cum prevedeau şi „sondajele”, mai mulţi decât la alegerile anterioare, cca. 55% din electorat) sperând nesăbuit că alegerile pot fi democratice în ţara aflată în dictatură. Ca şi în 1996, preşedintele următor decis de stăpânii moscoviţi va fi Magraonis, dar, deocamdată, deseară se vor anunţa cei care au „câştigat” „votul popular” – Oligofrenie şi Magraonis. Apoi puteţi pune cruce democraţiei române ce trage să moară în fiecare an mai mult, în timp ce populaţia asistă prostrată la spectacolul „electoral”. Nu uitaţi că şi Ceauşescu vorbea despre democraţie, deşi exercita o dictatură... În viziunea lui, dictatura era democraţie, iar în viziunea românilor o democraţie va fi democratura, până când totalitarismul, mascat sau nu îi va cocoşa definitiv

vineri, 3 octombrie 2014

„To DNA, with love”





 Să nu ne amăgim, lupta care se duce nu e una uşoară, mai ales pentru un popor mioritic ca românii, dar asta nu înseamnă că nu avem şansa noastră de a salva ţara de cizma rusească, aproape „implementată” pe grumazul ei. Fără discuţie, Traian Băsescu este Preşedintele! Singurul care timp de 10 ani a luptat cu caracatiţa roşie... Alături de el, alţii, puţini, şi-au adus contribuţia la luptă. Ei sunt potenţialii viitori deţinuţi politici ai noului regim fascist instalat în Parlament şi la guvern, dacă nu facem ceva pentru a împiedica accesul la Cotroceni al unuia din reprezentanţii usl, noua uniune bolşevică, ce-i drept, de nuanţa fascistă.

„Afacerea Microsoft” este una dintre găselniţele tâlhăreşti ale regimurilor iliesciene şi ale celor complice lor. Ani de zile am trăit cu toţii într-o iluzie a democraţiei, o iluzie a guvernărilor oneste şi în folos naţional. Acoliţii „cârpei kaghebiste” au descoperit foarte repede segmentul pe care trebuie să pună accentul pentru ca turma să nu înţeleagă care le sunt manevrele. Aşa a apărut SIVECO, o firmă măruntă, de apartament, ce repede a evoluat, „perfuzată” cu contracte grase guvernamentale şi/sau bugetare. Reţeta nu era complicată: consiliile de administraţie ale societăţilor de stat erau „sfătuite” să vadă „profesionalismul” reprezentanţilor SIVECO, suficient de mult încât la licitaţii să se prezinte doar firma cea „bună”. Ea a primit discreţionar contracte care puteau foarte bine să fie duse la bun sfârşit de către oricine altcineva, la preţuri incomparabil mai mici şi cu un profesionalism adevărat. Complet lipsită de performanţe, SIVECO a fost firma pentru care CA al Societăţii Romane de Radiodifuziune a făcut o şedinţă pentru a aproba... eliminarea din hotărârea anterioară a numelui firmei care „câştigase” licitaţia, fără ca o alta să se prezinte. Dar SIVECO e, totuşi, un „peşte” mic...

Un adevărat „rechin” a fost spălarea de bani publici şi europeni. SIVECO era un bun instrument de spălare a banilor, dar rămânea doar o unealtă, insuficientă pentru a asigura fabuloasele venituri de care avea nevoie noul regim comunist pentru a se „costuma” în mult mai accesibilul neoliberalism de inspiraţie putiniană. Cum foamea de înavuţire şi, pe cale de consecinţă, de putere a noilor fasciști-bolșevici nu putea fi satisfăcută doar cu Bancorex, a apărut cea mai modernă formă de fraudare naţională: sistemul informatic cu tot ceea ce ţine de el. Caracatiţa s-a întins repede şi peste tot... În timp, fiecare guvernare şi-a „sacrificat” oamenii pe „altarul” hoţiei naţionale, un „sacrificiu” profitabil altfel. Şi de ce nu s-ar „sacrifica”, dacă politic sunt la fel? Toate partidele politice din România sunt partide de stânga, fie ele mai moderate sau mai extremiste. În stânga, toţi sunt „fraţi” în ale spolierii bugetului de stat, „cumetri” în ale furtului de la populaţie şi „verişori” când vine vorba despre sifonarea fondurilor europene. În faţa unei populaţii tembelizate de tele-vizuini, toate aservite, gaşca de la putere și cea care simula opoziţia şi-au văzut de „treabă”. Aşa s-a ajuns la... „sistemul informatic centralizat la nivel naţional”, plan elaborat de tâlharii puşcăriaşului Năstase, în vremea când România a avut ghinionul să-l aibă premier.

Ce însemna „sistemul informatic centralizat la nivel naţional”, aşa cum apare formularea în Monitorul Oficial? O înşelătorie cu adevărat naţională, una care a băgat zeci, dacă nu sute de milioane de euro sau mai mult, în buzunarele leprelor roşii care îşi construiau sistemul... tentacular. Nu, usl nu a funcţionat din momentul în care cele două găşti „politice” au decis să iasă la lumină sub forma usl. Colaborarea lor subterană e cu mult mai veche decât au lăsat să se vadă; au fost discreţi, dar nu destul... Îi regăsim în timpul guvernării puşcăriaşului Năstase în „opoziţie”. Pentru toată lumea, „opoziţia” era „neîmblânzită”, acuzând puterea roşie de diverse malversaţiuni futile. Adevăratele „afaceri” le făceau împreună, dar discret, acoperiţi de legi şi ordonanţe nepermise democratic. Revenind la „sistemul informatic”, să spunem că el avea un dublu rol, aşa cum reiese din documentele oficiale, publicate sau nu: aducea averi colosale în buzunarele clientelei tentaculare şi asigura fondurile necesare pentru campaniile electorale, dar structura şi un sistem excelent de supraveghere a populaţiei, întâi de toate, a oponenţilor politici. Pare din alt film, dar aşa cum realitatea bate filmul, la fel bate filmul şi ordonanţa de guvern prin care premierul magraon investea STS ca „integrator al serviciului informatic centralizat la nivel naţional”. Această realitate stranie a fost de altfel publicată în Monitorul Oficial din aprilie 2004, contrasemnată de directorul de atunci al STS. Cum „sistemul” nu poate fi constituit doar din ordonanţe, ele s-au întins la fel de tentacular în diverse instituţii ale statului. Printre societăţile complice s-au numărat SRR, SRTv, Ministerul Apărării etc. Toate entităţile erau „coordonate” de „integrator”, cel care era abilitat să înregistreze TOATE comunicaţiile, fie ele scrise (emailuri şi alte comunicări scrise), video sau cu voce (telefonie şi celelalte). Şi toate astea erau... „democratice” şi „în interes naţional”, asa cum afirma o doamnă, președinte al unui ONG (pesedist) de apărare a democraţiei(!).

Dar sistemul mai avea un avantaj deloc lipsit de importanţă: „integratorul” era un serviciu secret, aşadar toate tranzacţiile tâlhăreşti intrau sub incidenţa... secretului, deci inaccesibile presei şi de neatins pentru Parchetul civil. Zeci de milioane de euro s-au „scurs” pe nimic, iar leprele roşii au crescut în avere, putere, dar şi în aroganţă și cinism. Alegerile prezidenţiale din 2004 au pus capăt jafului, aşa că şefii pesedisti (cu carnet, nu doar colaboraţionişti) ai SRR şi SRTv au plecat în funcţii mai grase. La SRR, locul pesedistului Şeuleanu a fost luat de „penelista” Maria Ţoghină, în realitate o păpuşă cu creierul ca podul palmei, dar o umilă slugă a celor care puseseră un reporter oarecare în funcţia de Preşedinte Director General. Având în vedere că proştii votaseră „schimbarea”, era de aşteptat ca noua conducere superioară, dar deservită de aceeaşi echipă de directori generali-adjuncţi să... schimbe ceva. Şi da, au schimbat tot ceea ce putea ameninţa „tăcerea”, „liniştea” aşternută peste hoţiile complicilor. Ca o paranteză, nu pot uita cum pesedistul Şeuleanu făcea demersuri pe lângă penelista Săftoiu pentru a intra în graţiile Preşedintelui Băsescu, cel care nici nu a vrut să audă de el („Dragă, tu nu înţelegi că degeaba vorbesc cu el, că nu vrea să discute cu tine?!”, i-a răspuns ea jenată.).

Jaful s-a produs pe când psd controla tot: mituise jurnalişti pentru a NU scrie despre ceea ce se petrecea (pe unii îi regăsim azi la A3 şi RTV) şi se organizase în aşa fel încât puterea să le revină total. Teoretic, nimeni nu mai putea da de iţele jafului naţional, iar ei îşi asigurau „domnia” după model putinian pentru încă 20 de ani. Totul a început pe când informatica era un pionierat în România. Şi cum toate trebuie să poarte un nume, primul nume a fost, aşa cum spuneam, SIVECO. Următoarele au fost multe, unele de renume internaţional, dar şi firme de servicii informatice pendinte de fosta Securitate. Ele asigurau creşteri de preţuri halucinante pentru componente şi softuri, bani ce curgeau în buzunarele „potentaţilor” roşii, unii politici, alţii doar slugi ale lor. Cineva ar putea să spună că doar psd a furat, din bani publici, fonduri europene şi bani de la FMI, dar nu e deloc aşa. Odată cu schimbarea psd cu Alianţa DA, servitorii lui Tariceanu au făcut fractură de neuron pentru a menţine acoperite jafurile comise anterior. La SRR, de exemplu, deşi noua PDG, Maria Ţoghină a fost solicitată oficial să intervină pentru ca directorii care comiseseră jaful la nivel de instituţie în folosul Partidului, nimic nu s-a întâmplat. Din contră, cei care au cerut vehement ca afaceri cum era SIVECO, „programul centralizat informatic la nivel naţional” şi alte hoţii flagrante demonstrate indubitabil la Comisia pentru cercetarea activităţii SRR şi SRTv să ajungă în instanţă au fost puşi la index fără perdea. Alianţa psd-pnl funcţiona subteran, ca şi azi, încă de atunci, din 2004 (cel puţin).


La SRR, jaful de proporţii a fost evident şi pentru ultimul salariat. Contractul semnat de SRR cu STS „integra” un soft de cea mai proastă calitate, aşa cum constatase deja BBC, cel care cumpărase softul (nu cu 10 milioane euro), dar fusese obligat să-l scoată după numai o lună, date fiind performanţele inexistente ale lui. În momentul achiziţiei lui de către SRR-psd, programul exista pe internet, pus la dispoziţia internauţilor de către BBC, gratuit în prima lună de utilizare, apoi cu o taxă lunară firească pentru un utilizator de internet (cca. 20 de lire). Soft-ul nu a depăşit niciodată faza de program de utilizator. Nu ştia conducerea pesedistă a SRR că acest program e unul de proastă calitate şi nefuncţional? Fireşte că ştia, dar el avea componente foarte avantajoase pentru partidul roşu: pregătirea personalului, conform contractului, se făcea în Elveţia sau Austria, costurile fiind incluse în suma uriaşă plătită. În realitate, pregătirea au făcut-o indivizi nepregătiţi, în nici o parte decât SRR, chiar şi asta în timpul programului de lucru al salariaţilor. Despre toate acestea deja am scris şi vă invit să parcurgeţi conţinutul concluziilor la care a ajuns Comisia parlamentară de cercetare a activităţii SRR şi SRTv, concluzii ce nu au reţinut furturi uriaşe, dar care totuşi sunt concluzii ce nu pot rămâne fără urmări penale. Fireşte, Comisia a „periat” la sânge depoziţiile şi a reţinut doar ceea ce era mai puţin penal, dar în arhiva Comisiei sunt documente de mare interes pentru DNA. Pentru toate aceste „omisiuni” sunt responsabili penal toţi membrii ei, dar şi șefii SRR și SRTv care s-au perindat până azi.

Documente:



Etichete

Recent Posts

Rezistenţa democratică se bazează şi ea pe ceva. Să încercăm împreună să rezistăm „ocupaţiei” ce vine, să vorbim despre doctrine, despre ideologii şi despre politica onestă, absentă deocamdată în România.

Unordered List