De ce avem nevoie de „Acţiunea Naţională”?

  România a ajuns la o răscruce de drumuri. Unul e drumul său european pentru care s-a luptat Traian Băsescu, altul e drumul spre Moscova, insidios schiţat de puterea roşie de la Bucureşti. Încet-încet, cu „profunde” tăceri prezidenţiale şi cu flagrante încălcări parlamentare ale principiilor democratice, drumul Moscovei începe să prindă contur, în timp ce parcursul european se estompează pe zi ce trece. Deja România a devenit „ţara în care totul e posibil”, atunci când e vorba despre sfidarea naţiunii, a legilor ei şi a democraţiei în sens european. Oligarhii roşii autohtoni sunt tâlhari la drumul mare, guvernanţii se înfrupta fără perdea din bugetul naţional, iar parlamentarii le asigură tuturor acestor infractori imunitatea în faţa legii, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Economia, la rândul ei e într-o tot mai pronunţată degringoladă, în timp ce taxele şi impozitele cresc ameţitor, puterea de cumpărare a cetăţeanului scade vertiginos, educaţia a devenit o glumă proastă, iar sănătatea – un domeniu paranormal. Aceasta e pe scurt situaţia în care se afla ţara... În asemenea condiţii, într-o Românie aflată la cheremul unei găşti infracţionale ce practică fără ruşine „despotismul luminat”, trebuie să găsim o soluţie pentru a ieşi din marasm. Cine să o găsească? Noi înşine! Cum? Implicându-ne! Şi cum implicarea nu e posibilă fără o bază ideatica solidă, fără solidaritate şi fără o organizare adecvată, iată, apare „Acţiunea Naţională”!

„Acţiunea Naţională” nu e un partid (avem deja destule partide iliesciene), ci o platformă organizaţională ce va promova ideile naţionale creştin-democrate, prea mult timp îngropate adânc de politica, întâi comunist-ceaușistă şi apoi de cea stalinist-iliesciană. „Acţiunea Naţională” nu aduce nimic nou şi nu inventează „roata”, politic vorbind, ci doar îşi asuma sarcina de a dezgropa acele idei naţionale care au creeat România Mare. Putem şi trebuie să arătăm că politica se poate face şi în alte coordonate decât cele iliesciene. „Politica” nu înseamnă doar furt, minciună şi înşelătorie de stânga, ci şi credinţă, onoare, cinste, morală, demnitate şi muncă, acele caracteristici pe care azi doar în cărţi le mai atribuim românilor, dar care cândva ne-au definit ca popor.

„Acţiunea Naţională” se adresează, întâi de toate, celor care au înţeles că niciodată nu vom putea avansa ca naţiune, dacă ne complacem să ne bălăcim în mizeria politică iliesciană, dar şi celor care vor să schimbe ceva în politica românească. Trebuie să ajutăm tinerii să devină politicieni serioşi, pornind de jos, de la baza organizării politice, cei mai capabili dintre ei impunându-se ca nişte adevăraţi lideri creştin-democraţi. „Acţiunea Naţională” va lupta împotriva rasismului şi xenofobiei, a antisemitismului şi comunismului mascat în liberalism social, împotriva a tot ceea ce înseamnă intoleranţă de orice fel. Românii sunt un popor fundamental tolerant, iar asta trebuie să capete o formă concretă, ieşind din tiparele scrise de propaganda roşie. Fireşte, toleranţa românului nu trebuie împinsă până-ntr-acolo încât el să devină, ca azi, îndobitocit de manipulările savante pe care tele-vizuinile le pun în undă fără jenă. Să-i arătăm omului simplu, alegătorului, că el e cel care contează, nu parlamentarul infracţional care s-a căţărat acolo unde e, pe spinările cocoşate de impozite ale celor mulţi şi nebăgaţi în seamă decât o dată la 4 ani. Nu, cel care contează cel mai puţin e chiar „alesul”, în timp ce alegătorul este cu adevărat important. Azi, aceasta normalitate europeană e răsturnată, dar „Acţiunea Naţională” va lupta pentru revenirea ei în peisajul politic românesc.

Ţara nu mai are nevoie de partide de stânga, goale de idei şi pline de vorbe fără suport! Să arătăm că acele partide de „centru-dreapta” sunt creeatii bolşevice, schimonoseli jalnice a ceea ce ar trebui să fie partidele politice. Liberalismul de nuanţă comunistă şi-a arătat „virtuţile” şi, pe cale de consecinţă, eficienţa în a spolia bugetul naţional. În acest moment noi nu mai avem politicieni, ci doar o adunătură infracţională care sfidează o ţară întreagă, un sistem democratic şi o Europă ce asista perplexă la cele petrecute pe scena politică de la Bucureşti. E momentul ca toate astea să înceteze şi noi, cetăţenii obişnuiţi, să ne luăm ţara înapoi şi să o facem să meargă înainte, până când ea va ocupa locul meritat în peisajul european. Da, dar asta nu e posibil fără o şcoală de gândire, una care să promoveze superbele idei de dreapta pe care cu toţii le-am moştenit de la cei care au acceptat să-şi distrugă viaţa în lagărele comuniste, pentru a apăra ideile naţionale, la rândul lor moştenite, prin înaintaşi de seamă, de la „fondatorul” dreptei româneşti, domnitorul Ştefan cel Mare. Deviza lui „Crucea, Steagul, Moldova” a reprezentat secole la rând sinteza dreptei naţionale. Îmbrăţişând moştenirea istorică, „Acţiunea Naţională” va arăta că în politica naţională, ceea ce contează înainte de orice sunt credinţa străbună, poporul şi ţara.

Această platformă, această şcoală de gândire nu este deschisă oricui, chiar dacă asta ar spune orice „democrat”, ci doar acelora care azi sunt anonimi, dar cu inima mare şi deschisă. Politicienii de toate culorile sunt excluşi de la participarea activă în sânul „Acţiunii”. Nu dorim ca politicianismul iliescian să infesteze iar o organizaţie ce are menirea de a restitui cetăţeanului ceea ce îi aparţine de drept, dar vom lupta pentru promovarea oamenilor oneşti ce înţeleg să se dedice politic naţiunii care i-a ridicat. Vom combate vehement ipocrizia politică, minciuna de stânga şi coteriile de orice fel cu acele partide de inspiraţie comunistă. „Acţiunea Naţională” va fi mereu profund anti-comunistă, dar şi împotriva oricăror forme de manifestare mascată a flagelului care a afectat grav fiinţa naţională, comunismul. Nu mai acceptăm ca foşti activişti de partid comunist, azi să se erijeze în „stâlpi” ai... dreptei româneşti, nu mai putem tolera continuarea acestui model de politică, pe care azi îl vedem răspândit ca o ciumă roşie.

În altă ordine de idei, economia românească grav afectată are nevoie de dreapta. Se ştie că în orice ţară normală, alternanţa la guvernare dreapta-stânga este motorul democraţiei şi suportul pentru o economie stabilă. România a ajuns în starea economică de azi pentru că nu avem un partid de dreapta capabil să impună măsuri economice similare pentru a putea produce, iar apoi stânga să consume. Alternanţa partidelor de stânga socialiste şi liberale trebuie să înceteze, altfel economia se va îndrepta către un previzibil colaps. Într-o ţară în care o stângă e înlocuită de o alta, alternanţa clasică îşi pierde complet substanţa, iar societatea nu poate progresa, ci dimpotrivă. Aici trebuie să intervenim noi, cei mulţi şi să spunem „Gata! Vrem fapte, nu vorbe!”.

Avem nevoie de un sistem de învăţământ, unul care să formeze cu adevărat, de un alt sistem de asigurări de sănătate, unul în care asiguratul să dispună integral de banii pe care i-a plătită ca taxe, de medici liberi să profeseze, nu să stea cu mâna întinsă la un salariu bugetar, de taxe reduse şi de încurajarea iniţiativei private. Dacă stânga, fie ea socialistă sau liberală, suprataxează, avem nevoie de o dreaptă care să reducă taxele şi să producă astfel încât prosperitatea cetăţeanului să înceapă să-şi facă apariţia. „Acţiunea Naţională” nu va promite nimănui bunăstarea, dar va activa pentru ca fiecare om responsabil să poată să-şi construiască propria-i bunăstare. Vom face tot ce putem pentru ajutorarea săracilor, dar nu vom încuraja niciodată pomenile bugetare oferite fără măsură şi fără discernământ mituiţilor de bodegă. Vom arăta că ideile naţionale, politice şi economice sunt ideile ce vor salva ţara de la dezastrul moral, economic şi politic pe care stânga stalinist-liberală vândută Moscovei deja l-a rezervat României.

Curs de manipulare (III) sau „presa goebbelsian felixită”

 Fără nici un fel de discuţie, manipularea prin presă a fost fundamentată de Goebbels... Nu foarte inteligent, nervos şi cumplit de frustrat, drul Goebbels a manipulat un popor întreg, unul care nu era deloc la marginile civilizaţiei, ci din contră. Deşi el era destul de redus, cei pe care îi avea în subordine îşi ştiau foarte bine bucăţica de manipulare şi erau bine pregătiţi. Maladiv şi persuasiv, Goebbels a introdus în cinematografe „jurnalele de ştiri” înaintea fiecărei proiecţii. Astfel, fiecare german afla despre „măreţele succese” ale regimului şi ale Führerului, personal. Tonul era laudativ-exaltat, iar privitorul, complet nepregătit să „lupte” împotriva propagandei, era o victimă sigură, fanatizată în interesul unui regim criminal.

După modelul nazist s-a luat şi Stalin, „fratele” ideologic al lui Hitler, când şi-a pus la punct propaganda la fel de odioasă. Dar, cum ruşii sunt mai profunzi decât nemţii, propaganda şi manipularea au fost corespunzător de elaborate. În 1947, Beria dădea o Direktivă ţărilor socialiste, în care explica amănunţit cum trebuie să procedeze serviciile secrete pentru ca populaţia să devină o masă de manevră lipsită de reacţie. Anterior am reprodus integral Direktiva şi v-o pun la dispoziţie şi aici; vă recomand o lectură foarte atentă a detaliilor, cele care fac cu adevărat diferenţa şi arată dimensiunea reală, dar şi importanţa pe care o are manipularea în exercitarea controlului de către un grup de indivizi, asupra unui popor întreg.

Perioada stalinistă a URSS a fost marcată de diverse producţii propagandistice. Serghei Eisenstein a excelat prin producţiile sale cinematografice absolut fără legătură cu realitatea istorică, dar prezentate prostimii ca documentare, „Crucişătorul Potemkin”, „Greva” etc. şi prin imaginile contrafăcute în al doilea război mondial, cele cu soldatul sovietic care înfige pe Reichstag drapelul URSS (în fapt, imagini filmate după ce încetase focul în Berlin). Întreaga arhivă sovietică referitoare la cel de-al doilea război mondial (câte 3 ore de film documentar dedicate fiecărui an, din 1939 şi până în 1945) este manipulată deseori grotesc, glorificând „vitejia”, „eroismul”, „sacrificiul” etc. popoarelor sovietice. Modelul a fost apoi preluat de către comuniştii români, care şi-au pus amprenta personală în mistificarea aplicată la noi.

Dar să venim la o epocă mai apropiată, cea a loviturii de stat din decembrie 1989 şi cea imediat următoare. Să spunem aici că 22 decembrie 1989 a marcat şi altceva decât fuga şi apoi asasinarea lui Ceauşescu, anume – schimbarea radicală a propagandei comuniste, eliminarea „fineţurilor” ceauşiste şi revenirea la manipularea kaghebist-stalinistă a anilor '50. Sub acest spectru funest s-a desfăşurat aşa-zisa Revoluţie din decembrie 1989. Imaginile şi discursurile se succedau pe ecranele televizoarelor într-un mod vizibil arhaic, forţat, deplasat. Vorbele puciştilor ieşeau fals şi greţos-populist, dovadă că nu fuseseră deloc pregătiţi ca discurs. A urmat celebra „Mircea, fă-te că lucrezi”, în modul cel mai evident, un aranjament conspiraţionist dinainte stabilit de către alţii, actorii interpretând prost rolurile, iar punerile în scenă nu s-au oprit aici, dacă e să ne referim doar la faza de început a neo-stalinismului „cu faţă umană”.

Încremenit în vechile idei staliniste, conform cărora presa trebuie să fie de stat, în special radio şi tv, „despotul luminat” a avut o perioadă de respingere completă a ideii de televiziune privată, cea de stat fiind folosită deseori grosolan la manipularea populaţiei. De notorietate este inexistenta „ceaţă” a lui Tudor Barbu, dar şi relatările despre încăierări în Piaţa Victoriei, înainte ca ele să înceapă. Sub presiunile internaţionale, „cârpa kaghebistă” a fost nevoită să accepte înfiinţarea de televiziuni private, dar dacă tot era musai, măcar ele să aparţină fidelilor sau şantajaţilor „sistemului”. Pentru ca ele să capete forţă şi notorietate, guvernele conduse indirect de ilici au rambursat TVA-ul tele-vizuinilor de partid, de la bugetul şi aşa subţiat de tâlhării, al statului. Ele au trecut brusc de la pierdere la câştig, dar au rămas datoare pe viaţă puterii roşii care a făcut din nişte rupţi în fund – moguli şi „mogulași” de presă, apţi să aplice fără ezitare propaganda neo-stalinistă. Dar până la aplicarea propagandei de stil vechi şi adaptat ca nou (asezonat perfect cu sfaturi moscovite) să facem o pauză edificatoare şi să vedem câte ceva şi din „spatele uşilor închise” ce se „deschid” de la Kremlin...

Imediat după război, relaţiile URSS cu Yugoslavia se răciseră întâi, apoi deveniseră ostile. Este momentul intrării în scenă a unui sârb, un personaj care va inspira mai târziu, după decenii, o Tavernă a Sârbului. Intrarea în rol a personajului a fost simplă, doar de el complicată aiuristic, la fiecare interviu oferind detalii contradictorii celui anterior. Absolvent al Academiei de la Frunze (se ieşea de la studii cu grad de colonel KGB), sârbul a venit în România trimis personal de Stalin pentru a conduce un post „ilegal” de radio ce făcea, aţi ghicit, propagandă sovietică împotriva lui Tito. Un asemenea „emisar” cu „însărcinări speciale” nu putea decât să fie excelent primit de către autorităţile comuniste ale României. Imediat a primit de la Partid o vilă pe Dorobanţi, gard în gard cu şeful Informaţiilor Externe, gen. Pleșiţă, dar şi alte avantaje şi facilităţi, ca pentru un membru de seamă al CC al PCR ce era. Postul de radio, teoretic ilegal, era finanţat de Stalin, personal şi şi-a încetat activitatea prin decesul marelui criminal. Activitatea ulterioară a sârbului nu ne interesează, până la momentele puţin anterioare loviturii de stat din decembrie 1989. Îl regăsim în aceeaşi conspiraţie kaghebist-iliesciană care l-a şi impus în mediile oculte ale politicii sovietofile. Venise momentul ca dinozaurii stalinişti să aplice ceea ce învăţaseră la Moscova, iar Ceauşescu nu-i lăsase să aplice în practică: propaganda de tip stalinist. Acum el face parte din Comisia de evaluare a profesioniştilor din TVR și se ocupă de „epurări”. Despre felul în care îl conducea pe Felix (că acum el e doar un puşcăriaş de drept comun) şi despre oficina pe care a pus-o la punct, încă nu e momentul şi nici locul să vorbim, dar detalii interesante puteţi găsi aici.

Sârbul a reprezentat un palier al manipulării prin presă, el însuşi lucrând sub acoperirea de jurnalist (chiar şi la peste 95 de ani). Cea de-a doua ramură a propagandei staliniste de tip „nou”, o reprezintă acea mass media considerată „normală”, aparent fără mari partizanate. Din acest palier fac parte atât tele-vizuini private sau jurnalişti „protejaţi” de serviciile secrete, cât şi javre bicisnice cu pretenţii de jurnalişti şi turnătorii dovediţi de cea mai joasă speţă. Unii la ordin, alţii din jigodism, servilism şi înapoiere mintală, cu toţii, de voie sau de nevoie servesc aparatului de manipulare neo-bolșevic. Rafinamentul moscovit a determinat ca brusc, tele-vizuini ce nu făceau decât să susţină lovitura de stat ce abia s-a încheiat, să se împartă în două: unele şi-au continuat „politica editorială” deșănţată şi fără o cât de mică legătură cu presa, pe când altele au intrat de la o zi la alta într-un proces de „spălare” şi de „democratizare”. Ca la un semn, „fractura” dintre tele-vizuini s-a manifestat şi la nivel politic, usl „rupându-se” în pnl şi psd, aşa cum, de altfel, se scăpase pe el şi Puiu Hașotti, cel care anunţa încă din 2012, în plină „glorie” infracţională a usl, că „pe viitor doar două partide vor mai exista şi care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Scăparea a... scăpat celor care ar fi putut preîntâmpina sau zădărnici planurile moscovite. Cum nimeni nu s-a deranjat nici măcar să denunţe minciuna ordinară cu care pnl clamează adevărul cel mai virtuos (”liberalismul e de dreapta”), cei care au pus în operă planul şi-au văzut obiectivele atinse: au pus mâna pe imensa majoritate a primăriilor, fireşte, prin fraudă electorală nedenunţată de un Blaga pe care azi îl regăsim oficial întovărăşit cu aceia cu care mai ieri încerca să se „lupte” neconvingător. După acest episod tragic pentru orice democraţie (asemenea scoruri electorale la locale, nici Ceauşescu nu avea tupeul, ci se oprea la 88% şi nu se cunosc exemple similare în democraţiile solide) au urmat alegerile generale (despre care voi mai aminti în alt episod), şi ele la fel de deșănţat „câştigate” de aceiaşi pucişti. Acum aveau în mâini parlamentul, primăriile, guvernul, aşa că au schimbat, deasemenea ilegal şi Avocatul Poporului şi au numit slugi politice la Curtea Constituţională. Un singur element le mai lipsea, pentru ca „dictatura cu faţă umană” cea de mult gândită, să devină totalitarism „luminat”: preşedinţia.

Revenind la presă, ambele ramuri ale propagandei şi-au făcut treaba, certificând prin luările de poziţie, că rezultatele fraudate de la locale şi generale erau „voinţa poporului”. Şi abia ce s-a produs „fractura”, că slugile mass media şi-au şi intrat în rol: unele îl criticau pe primul oligofren guvernamental, altele pe molâul magraon de limbă săsească. Atenţia tele-vizuinilor „democrate” s-a centrat pe oligofren, prezentându-l ca pe un mic dictator ce ameninţa să devină mare, un fel de Hitler chiar. În realitate, cel care va fi demis după cum e planificat, nu e nici un fel de dictator, ci doar o lichea măruntă, complexată de duritatea generalului său tată şi cam „dosnic” ca plăceri carnale puse la dispoziţia mentorilor săi politici; acel „da, să trăiţi!”, spus lui Dorin Cocos confirmă îndeajuns aserţiunea. Şi astfel, din cauza manipulărilor televizate, populaţia s-a decis, că mai anţărţ, să aleagă „răul mai mic”. Şi l-au ales, aşa cum spuneam încă din martie 2013, pe cel dorit de usl. Tacticile de manipulare, e limpede, nu le aparţin unor înapoiaţi ca Rizea sau birlicii ăia pe care tele-vizuinile îi invită să-şi spună stângaci poeziile învăţate la partid, ci unor adevăraţi profesionişti în tehnicile folosite de un aparat eficient de propagandă. Ca să vedem că aşa este, să privim lateral la susţinerea pe care o are Putin în rândul ruşilor şi vom înţelege că ei aproape au atins „perfecţiunea”. Zic să ne oprim aici şi să continuăm în alt episod... Curând, Doamne-ajută!

P.S. Când scriam aceste rânduri, Elena Udrea era linşată mediatic, condamnată înainte de a fi arestată, în timp ce Monitorul Oficial publica, în miez de noapte votul Marii Adunări Naţionale, cel care o transformă pe Elena în primul OM din România, „pus la zid” înainte de a fi judecat, primul după 25 de ani de moarte înceată a democraţiei. Acum ea trebuie arestată în regim de urgenţă, o urgenţă de cu totul alt tip decât cea aplicată în cazul puşcăriaşului Năstase. Sunt ALĂTURI DE ELENA UDREA, primul arestat politic, după 1989!

Apocalipsa după Moş Gerilă - (re)Facerea

1. La început a făcut Moş Gerilă biroul luminos al lui ilici şi a pus draperii.

2. Şi biroul era gol, lipsit de spiritul malefic al predecesorului său, iar duhul putinian plutea deasupra apelor tulburi usl-iste.

3. Şi a zis Moş Gerilă: „Să vină lumina de la Răsărit!”. Şi s-a făcut întuneric până şi în biroul cel luminos ideologic.

4. Şi a văzut Moş Gerilă ca întunericul e bun, pentru că la adăpostul lui se poate fura în linişte. Şi a amestecat lumina cu întunericul şi minciuna cu adevărul, până n-a mai putut nimeni să le deosebească.

5. Întunericul l-a numit Moş Gerilă „ziuă” şi lumina – „noapte”. Şi a fost seara, apoi noaptea minţii electorale: prima zi.

6. A făcut Moş Gerilă cerul usl, cu minciuni deasupra lui şi cu mistificări sub el. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a doua.

7. Şi a zis Moş Gerilă: „Să se adune minciunile şi mistificările şi să se ascundă uscăciunea de stânga ce zace în liberalism”. Şi aşa a fost.

8. Uscăciunea liberală a numit-o Moş Gerilă „dreapta”, iar minciunile – „principii liberale de dreapta”. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge.

9. Apoi a zis Moş Gerilă: „Din liberalism trebuie să hrănim toate acele guri care ne-au asigurat puterea deplină; lor trebuie să le dăm afaceri bugetare şi instrumente pentru a produce şi mai mulţi bani pentru ei şi pentru clienţii noştri, ca şi pentru stăpânii noştri de la Răsărit”. Şi a fost aşa.

10. Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii electorale: ziua a treia.

11. Şi a zis Moş Gerilă: „Să nu fie luminători pe tăria cerului, care să lumineze pe pământ, pentru a nu se trezi prostimea din visul în care am băgat-o”. Şi a fost aşa.

12. A făcut Moş Gerilă cei doi intunecitori: intunecitorul cel mare, ilici care să mintă seara şi intunecitorul cel mic şi oligofren, mincinosul care să îngheţe apele noaptea.

13. Şi a văzut Moş Gerilă că-i merge. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a patra.

14. Apoi a zis Moş Gerilă: „Să mişune pieţele de bani bugetari şi europeni şi la noi să scurgă toţi, nimic să nu ajungă aiurea, la populaţie”. Şi aşa a fost.

15. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele cele mari financiar-liberale şi socialiste care mişunau pe toate pieţele financiare şi „păsările de pradă” bugetară care n-au scăpat nici un sector nepreluat. Şi a văzut Moş Gerilă că tot îi merge.

16. Şi le-a zis Moş Gerilă: „Prăsiţi-vă şi înmulţiţi-vă şi umpleţi ţara de voi, pentru a asigura supremaţia usl pentru minim 20 de ani”.  Şi a fost seară şi a fost noaptea minţii: ziua a cincea.

17. Şi a făcut Moş Gerilă jivinele liberale după felul lor putinian şi leprele socialiste după felul lor stalinist şi toate jigodiile colaboraţioniste. Şi a văzut Moş Gerilă că aşa le e lor bine.

18. Şi a zis Moş Gerilă: „Să facem omul nou, prostit şi ameţit de o biserică îndulcită la bani bugetari, după asemănarea mea, care să fie condus de noi la urne”.

19. Şi a făcut Moş Gerilă omul nou după chipul şi asemănarea sa; a făcut liberali şi socialiști-liberali.

20. Şi Moş Gerilă i-a cădelniţat patriarhal zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă, stăpâniţi norodul şi tot ce mişcă să fie liberal şi socialist şi nimic altceva să nu mai fie”.

21. Apoi a zis Moş Gerilă: „Iată, vă dau mână liberă să daţi legi în favoarea voastră şi să sugeţi integral bugetul de stat. Aceasta va fi hrana voastră şi a noastră”.

22. „Iar poporului îi dau să mănânce iarba pământului şi răbdări prăjite, ca de unde atâţia bani la buget, ca să le mai dau şi lor”.

23. Şi a privit Moş Gerilă la câte a tot făcut şi minţit şi a fost mulţumit. Şi a fost seară şi a fost iar noaptea minţii: ziua a şasea.

24. Şi mulţumit de felul în care se achitase de sarcinile de la Partid, Moş Gerilă le-a privit pe toate şi a decis că e momentul să se odihnească până la capătul celor două mandate. Şi a fost iar seară şi iar noaptea minţii: ziua a şaptea.

(Moș Gerilă (le Père Dugel) est un avatar du Père Noël, laïcisé en URSS sous le nom de Ded Moroz par la propagande communiste et adapté en roumain. Le Moș Gerilă, comme le Ded Moroz russe, a donc servi à déchristianiser le Moș Crăciun (Père Noël).) - Wikipedia

Autodafé – de la Savonarola la Klaus Iohannis

  Autodafé era un eveniment public organizat de către Inchiziția spaniolă în care cei condamnați de instanță se lepădau de păcatele și își arătau pocăința pentru a servi ca o lecție pentru toți credincioșii care se adunau în piața publică sau în biserica unde avea loc ceremonia și care erau invitați, de asemenea în mod solemn, să-si proclame adeziunea la credința catolică. Acesta a fost sensul autodafé, care, contrar credinţei populare, nu  executa pe nimeni, ci doar condamnaţii la moarte erau livraţi „brațului secular”, dupa ce erau judecaţi de un tribunal însărcinat să pronunţe condamnarea. Inchiziția avea un tribunal ecleziastic care nu putea condamna la pedeapsa capitală și să conducă prizonierii unde urmau să fie arși. În prealabil ei erau strangulaţi dacă aceștia erau penitentes sau arși de vii, dacă acestia erau impenitentes (nepocăiţi), în cazul în care nu și-ar fi recunoscut erezia sau nu o regretau.

Scopul proceselor Inchiziției nu a fost de a salva sufletele celor condamnați, ci de a asigura binele public si eliminarea „ereziei”. Prin urmare, citirea sentinţelor și a abjurărilor trebuia să fie publică „pentru edificarea tuturor și pentru a inspira teamă”, așa cum a remarcat juristul Francisco Peña în 1578, în comentariul său la „Manualul Inchizitorului” de Nicholas Eymerich. Prin urmare, era imperativ ca un condamnat să susțină în fața publicului adunat că a păcătuit și ca se pocăiește, pentru a servi ca lecție pentru toți cei care l-au auzit și care au fost invitați să asculte proclamaţia sa solemnă. Acesta a fost scopul autodafé pentru „păcătoși”, intai sub Reccared I-ul, rege vizigot si primul rege catolic al Spaniei, dupa ce a trecut la catolicism abjurand arianismul; el a ars atunci toate cartile ariene din cuprinsul regatului, declarandu-le eretice. Dupa Bula Papei Sixt al VI-lea de infiintare a Inchizitiei, gestionarea autodafé-urilor a revenit, din 1483, Inchizitorului General, fray Tomás de Torquemada. Dominicanul Girolamo Savonarola a organizat la Florența un foc numit „rugul deșertăciunilor” pe 07 februarie 1497, unde locuitorii au fost obligaţi să aducă bijuterii, cosmetice, oglinzi, cărți imorale, ornamentele  prea bogate sau rochiile tăiate, pozele licențioase etc. Multe opere de artă produse în Florența în timpul acelui deceniu, inclusiv unele dintre cele ale lui Sandro Botticelli au dispărut cu această ocazie.

Simbolic, autodafé-ul s-a manifestat şi după ce în Spania au încetat execuţiile publice ale persoanelor sau cele ale obiectelor considerate „atentate asupra moralei creştine”. În sec. XX, doi mari „abjuratori” au fost Lenin, cel sprijinit din umbră de Germania şi ulterior Hitler, cel care a acces la putere cu sprijinul marii finanţe evreieşti de pe Wall Street. Amândoi, după ce şi-au asigurat puterea au „abjurat” simbolic, primul trecând la un soi de panslavism de extremă stânga bolşevică, al doilea – la un antisemitism feroce, şi el un extremist de stânga şi criminal, ca orice extremist. Cum sec. XXI nu a început de prea multă vreme, încă nu avem exemple de „abjurări”, „noroc” că în România anului 2015 există un preşedinte, KlaUSLică, acela care se pregăteşte asiduu de un autodafé personal.

KlaUSLică a câştigat fotoliul prezidenţial datorită planului usl pe care nimeni n-a vrut să-l contracareze. Meritele sale în manipularea care a culminat cu alegerea sa ca preşedinte sunt modeste spre insignifiante. Cu toate astea, chiar „mut” fiind, el a vorbit... A vorbit şi a spus ceea ce un electorat scârbit de stânga ar fi vrut să audă de la un candidat de dreapta in campania electorală. Dar de unde „dreapta” la liberalii români, cei care se reclamă ca descendenţi direcţi, prin Maniu, din liberalismul clasic, ca şi Marx, de altfel?! Cum intelectualii noștrii, unii doar intelectualişti şi argumentativi sunt preocupaţi de orice altceva, eventual de sexul îngerilor, dar nu de demascarea liberalismului ca doctrină de stânga (cum să o facă ei, după ce s-au declarat suporteri ai „dreptei liberale”?!), KlaUSLică s-a înfipt în scaunul cotrocenial, deplasat din „biroul întunecos al lui Băsescu”, în cel „luminos” al lui ilici, cel anterior ocupat şi de Căcărău în vremea interimatului în care se afişa cu oligarhii ruşi ai lui Putin.

Spre deosebire de cartoforul Căcărău, gospodarul (în idei şi fapte) KlaUSLică e mult mai prudent şi nu se aruncă berbeceşte cu capul înainte. Nu, el ţine „sfaturi de taină” cu conţinut secret, tocmai cu acela pe care îl califica drept „nedemocrat, un pericol pentru România, un dictator” etc.”. Sfătos şi încet la vorbă, KlaUSLică nu uită să aducă în discuţie „reconstrucţia României”, dar el nu spune şi nimeni nu-l întreabă, la ce fel de reconstrucţie se referă. Să fie vorba, oare, de reconstrucţia după cei 3 ani de dezastru economic usl? Nu, nici vorbă, pentru că dacă aşa ar fi, ultimul cu care ar putea ţine două „sfaturi de taină” în tot atâtea săptămâni, ar fi chiar primul „ales” guvernamental, preanecinstitul Oligofrenie Puitorul-de-bir. Cum nu numai că nu-l evită, dar nici măcar nu i se mai pare „dictator”, nici „un pericol pentru România” etc., Oligofrenie Plagiatorul devine astfel un fel de co-președinte al ţării, unul care poartă mesajele rusofile iliesciene către acela pe care nu degeaba l-au pus la Cotroceni. După episodul Grivco, premierul felixit de atunci a devenit preşedintele „luminat” al puciştilor de stânga, fascist-liberali, neocomunişti sau neoliberali oligarhici după model putinian. Acum el e în faza negării evidenţei, în speranţa că va putea să salveze ceva din imaginea sa nemeritată, dar asta e doar o iluzie pe care consilierii săi antidemocratici i-au sugerat-o.

Când nici nu era în funcţie, KlaUSLică declara ritos pe la tele-vizuinile de partid că el, „alesul”, cere parlamentului să ia în discuţie „imediat” legile puciste pe care le pregătiseră şi chiar votaseră o dată. Fireşte, parlamentul ruşinii naţionale a reacţionat imediat şi a trântit legile cu pricina. Nici n-a apucat să intre în pâine noul Superman al democraturii, că legile repective, abia „trântite”, au revenit pe tapet, mai viguros ca oricând, fără ca preşul KlaUSlică să aibă ceva de comentat. În numele unei democraţii lipsite de conţinut, KlaUSLică vorbeşte înainte, că de-aia are gură, despre „preluarea puterii de către pnl”, înainte de alegeri. Nu se ştie cum ar putea pierde psd puterea, doar pentru că aşa glăsuiește preşedintele şi nici de unde ar lua pnl mandate pentru a prelua puterea de la complicii săi socialist-neoliberali, dar astea sunt detalii ale unui discurs nefericit şi duplicitar, în „cheia” limbii de lemn, al preşedintelui în funcţie. Ce e sigur e că „reconstrucţia” despre care el tot vorbeşte, se referă la o minciună intens mediatizată, aceea a „distrugerii ţării de către Băsescu”, teză mult mestecata pe la tele-vizuini de către toţi analfabeţii docili ai usl.

Cât de curând se va produce şi autodafé-ul prezidenţial, prin ieşirea în adevărata sa lumină, atât a lui KlaUSLică, cât şi cea a partidului care l-a susţinut şi care azi pozează în democratic. Dar să nu uităm un detaliu deloc lipsit de importanţă: Savonarola a sfârşit ars pe rug, la rândul său, ca eretic, deşi nici împotriva să nu au fost produse probe, la fel cum şi el şi Inchiziţia procedau cu sărmanii nefericiţi daţi pradă focului. Din această perspectivă, i-aş sugera lui KlaUSLică să fie mai atent ce anume abjură şi în folosul cui îşi pregăteşte el autodafé-ul rusofiliant.

Preşedinţii care nu este

  În politica mondială lucrurile sunt simple şi clare, la fel şi alegerile care dau un preşedinte, un parlament sau un şef de scară de bloc. În România uslașă („iliesciană”, dacă vreţi), lucrurile nu se desfăşoară deloc la fel... Întâi pentru că România nu trăieşte într-o realitate oricare ar putea fi ea, ci într-o deplină mistificare de tip sovietic şi apoi, românii sunt suficient de creduli încât ceea ce li se arată să o ia drept realitate de necontestat. „Presa” româna vine apoi să completeze şi să cimenteze alegătorului impresia că trăieşte într-o realitate, într-o democraţie etc.

În martie 2014 scriam despre mistificarea, despre manevra usl-ului de separare prin unificare, ca o cale de a-şi adjudeca fotoliul prezidenţial. Din nefericire, previziunea s-a dovedit adevărată, cu singura diferenţă că în locul lui Căcărău a fost KlaUSLică. Fireşte, asta nu e foarte important, având în vedere că faptele s-au petrecut deja, dar cred că scenariul iniţial ne poate face o imagine mai bună asupra adevăratei relaţii politice existente azi între preşedintele ţării şi foştii săi aliaţi-adversari (e treaba lui să-i califice). În teritoriu, pnl-ul lui KlaUSLică e la putere, în Marea Adunare Naţională pe stil nou e în „opoziţie constructivă”, iar în campania electorală prezidenţială discursurile psd şi pnl au fost similare: al psd – mai golănesc şi mai decerebrat, al pnl – mai nuanţat, dar la fel de antibăsist. Judecând după dăruirea pe care Preşedintele Băsescu a dovedit-o în apărarea valorilor statului de drept şi pentru ca România să ocupe un loc important la nivel european, orice opoziţie care se manifestă faţă de el este una cel puţin nesănătoasă pentru ţară. Ca urmare, în turul doi al prezidenţialelor am avut doi candidaţi care s-au manifestat diferit, dar congruent. O astfel de plasare politică nu poate conduce decât la o singură concluzie, aceea că usl, cea care juridic există, este o realitate şi în afara sferei juridice.

Spuneam acum aproape un an ca în condiţiile creionate în articol, e puţin important care dintre cei doi finalişti îşi va adjudeca preşedinţia, politica imprimată rămânând cea a usl. De aici şi „baletul de urşi” practicat de cei doi „opozanţi” în campanie: curtenitori între ei, cu puţine excepţii şi alea calculate pentru a certifica o falsă opoziţie dintre stânga socialistă şi „dreapta” liberală, altfel două partide cu aceeaşi doctrină şi cu ideologii-surori. Utilizând abil lipsa de cunoaştere a noţiunilor politice de către un electorat inocent, coteria politică de factură comunistă a reuşit, cu concursul inconştient al unora, dar şi cu cel interesat al altora, să îşi asigure finala prezidenţială. După „victoria” liberală, tot ceea ce era prea bine cunoscut s-a schimbat: primul oligofren a devenit peste noapte din scursură bulevardieră – democrat şi „atent” cu „opoziţia”, parlamentul cel atât de pornit împotriva statului de drept a început să asculte chipurile obedient, de indicaţiile unui preşedinte ce mai avea o lună până să intre în pâine, iar „baletul de urşi” politic a continuat, spre deliciul prostimii care s-a împărţit în „două”, adică... s-au „strânsunit” inconştient într-o singură tabăra: cea comunist-fascistă pe stil nou.

Nici nu intra în pâine noul preşedinte al usl, că a doua zi l-a şi convocat pe „adversarul” său, Oligofrenie, la Cotroceni. Nimeni nu ştie ce anume au avut de discutat pentru că subiectele nu sunt pentru prostime, cea care nu trebuie să ştie că preşul şi primul plagiator au convenit că, aşa cum s-au înţeles psd şi pnl înainte de intrarea lui KlaUSLică în pnl, acţiunea „proști, da’ mulţi” trebuie dusă „pe cele mai înalte culmi” ale taxării, imposturii, manipulării etc. Dacă această întâlnire „de taină”, în aparenţă, ar fi fost singulară (imposibil! Cei doi nu pot discuta şi reţine tot într-o singură conversaţie), concluzia ar fi fost, fără dubiu, că s-au pus de acord asupra acţiunilor comune viitoare. Când şi cea de-a doua întâlnire se petrece identic, în săptămâna următoare, fără informarea proştilor asupra conţinutului discuţiilor, situaţia cotrocenială e limpede „ca cristalul”: în Palatul Cotroceni avem o preşedinţie bicefală: un preşedinte „ales” şi un oligofren guvernamental. Cei doi sunt, cum ar spune telectualul „olandez” VanGhelie, preşedinţii „care nu este”, pentru că ori cu ei, ori fără ei, România e şi necondusă, dar şi neguvernată, iar aşa ceva chiar nu ne trebuie.

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”

 Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.

Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?

 Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

Al Treilea Mieunat

 Nici nu s-au stins ecourile primului tur electoral fraudat grosolan, că Miaunel şi-a şi făcut apariţia. Era destinsă şi surâzătoare, fericită că a reuşit un scor electoral mai bun decât Vadim şi, culmea!, chiar mai bun decât cel obţinut de DDD. Pe străzile Europei, românii făceau revoluţie pentru că guvernul oligofren de la Bucureşti le încălca grosolan şi abject dreptul fundamental de a vota, dar Monica Miaunel avea altă treabă şi era şi ocupată, n-avea timp de prostii de-astea.

Veselă de parcă ar fi reuşit să ia 5% şi încântată că „lucrul bine făcut” cu care a fost însărcinată ca „independent” liberal a fost prost făcut, că s-a plasat tot după Elena Udrea, Miaunel anunţă la ceas de seară că mai are în agendă un „lucru bine de făcut”, pe termen lunguieţ şi anume... un partid. Spre deosebire de celelalte partide liberale pendinte de „marele partid liberal”, dar şi de psd, aceasta „albă ca zăpadă” cu mai mulţi pitici mici decât poate să ducă un partid îşi propune să fie un partid „moral”, „incisiv”, „justiţiar” etc.

Cum toate trebuie să poarte un nume, partidul lui Miaunel se va numi cu „forţă” „Al Treilea Mieunat”, fără să ştim de ce al treilea şi nici cine a mieunat de două ori înainte; presupunem că o dată a mieunat ilici şi a doua oară Putin, dar nu e musai să avem dreptate... Cum era de aşteptat, „Al Treilea Mieunat” va avea ca siglă „motanul Felix”, cu un „M” exclamativ pe piept şi va fi un „altfel de partid”, la fel ca şi celelalte partide liberale. El îşi propune să performeze în domeniul judecăţii... de valoare şi vine cu soluţii economice inedite, întâlnite doar la Magraonis şi şleahta lui liberală: zero soluţii, pentru că partidele de stânga, de-ar avea aşa ceva ar fi de dreapta.

În marea de partide de stânga, neoputiniene, chiar era nevoie de încă unul care să se proclame de „dreapta”, fiind simultan „onest”, „cinstit” şi luptător prin minciună împotriva adevărului. „Al Treilea Mieunat” nu e un partid cu adevărat, ci un praf în ochii proştilor care încă mai cred că liberalismul e de dreapta, doar pentru că se plasează ceva mai la dreapta extremei stângi comuniste. Prin căciuleala penibilă a încă neînfiinţatului partid în faţa lui Magraonis şi compania ni se dezvăluie atât inutilitatea înfiinţării lui, cât şi ciolănismul turbat al suitei miaunistice.

Că tot veni vorba, pe lângă Miaunel s-au aciuat nişte „supradotaţi” în materie de înfiinţare de partide fără coloană, fără doctrină, fără o idee clară şi fără rost. Cu o carismă de galinacee, Miaunel nu se putea înconjura decât cu „puternice” personalităţi, narcisiste şi inutile politic, dar „remarcabile” prin atacurile joase la adresa unei contracandidate, iniţial plasată în sondaje după Miaunel; cu cei mai bine plasaţi discursul trebuia să fie mult mai „adaptat”.

Astfel îşi face încet apariţia pe firmamentul politic un partid al inutililor, al celor care vor să-şi aducă modesta contribuţie, alături de „marele partid liberal”, la înşelarea cu premeditare a electoratului român. Fără dubiu, va fi un partid care va trebui să stea de două ori în acelaşi loc pentru a face o dată umbră, ceva foarte asemănător discursurilor lipsite de conţinut ale Monicăi Miaunel. Era nevoie de un astfel de partid? Nu. Era nevoie de încă un partid liberal după modelul eşuatului „Forţa Civică”? Nu. Dar da, societatea românească avea nevoie de un partid liberal care să aibă onestitatea reală, nu doar clamată, de a spune apăsat că liberalismul românesc a fost, este şi va fi un curent de stânga. Aşa putea să arate că într-adevăr e un partid solid ideatic şi plasat onest pe eşichierul politic. Să vrei să faci un partid liberal şi să te declari de dreapta, e o josnicie pe care electoratul o va sancţiona la un moment dat, dar să ai printre membri fondatori miaunei care ştiu exact că fac un partid de stânga şi să-l prezinte ca fiind de dreapta, asta e de-a dreptul o ticăloşie.

„To DNA, with love”

 Să nu ne amăgim, lupta care se duce nu e una uşoară, mai ales pentru un popor mioritic ca românii, dar asta nu înseamnă că nu avem şansa noastră de a salva ţara de cizma rusească, aproape „implementată” pe grumazul ei. Fără discuţie, Traian Băsescu este Preşedintele! Singurul care timp de 10 ani a luptat cu caracatiţa roşie... Alături de el, alţii, puţini, şi-au adus contribuţia la luptă. Ei sunt potenţialii viitori deţinuţi politici ai noului regim fascist instalat în Parlament şi la guvern, dacă nu facem ceva pentru a împiedica accesul la Cotroceni al unuia din reprezentanţii usl, noua uniune bolşevică, ce-i drept, de nuanţa fascistă.

„Afacerea Microsoft” este una dintre găselniţele tâlhăreşti ale regimurilor iliesciene şi ale celor complice lor. Ani de zile am trăit cu toţii într-o iluzie a democraţiei, o iluzie a guvernărilor oneste şi în folos naţional. Acoliţii „cârpei kaghebiste” au descoperit foarte repede segmentul pe care trebuie să pună accentul pentru ca turma să nu înţeleagă care le sunt manevrele. Aşa a apărut SIVECO, o firmă măruntă, de apartament, ce repede a evoluat, „perfuzată” cu contracte grase guvernamentale şi/sau bugetare. Reţeta nu era complicată: consiliile de administraţie ale societăţilor de stat erau „sfătuite” să vadă „profesionalismul” reprezentanţilor SIVECO, suficient de mult încât la licitaţii să se prezinte doar firma cea „bună”. Ea a primit discreţionar contracte care puteau foarte bine să fie duse la bun sfârşit de către oricine altcineva, la preţuri incomparabil mai mici şi cu un profesionalism adevărat. Complet lipsită de performanţe, SIVECO a fost firma pentru care CA al Societăţii Romane de Radiodifuziune a făcut o şedinţă pentru a aproba... eliminarea din hotărârea anterioară a numelui firmei care „câştigase” licitaţia, fără ca o alta să se prezinte. Dar SIVECO e, totuşi, un „peşte” mic...

Un adevărat „rechin” a fost spălarea de bani publici şi europeni. SIVECO era un bun instrument de spălare a banilor, dar rămânea doar o unealtă, insuficientă pentru a asigura fabuloasele venituri de care avea nevoie noul regim comunist pentru a se „costuma” în mult mai accesibilul neoliberalism de inspiraţie putiniană. Cum foamea de înavuţire şi, pe cale de consecinţă, de putere a noilor fasciști-bolșevici nu putea fi satisfăcută doar cu Bancorex, a apărut cea mai modernă formă de fraudare naţională: sistemul informatic cu tot ceea ce ţine de el. Caracatiţa s-a întins repede şi peste tot... În timp, fiecare guvernare şi-a „sacrificat” oamenii pe „altarul” hoţiei naţionale, un „sacrificiu” profitabil altfel. Şi de ce nu s-ar „sacrifica”, dacă politic sunt la fel? Toate partidele politice din România sunt partide de stânga, fie ele mai moderate sau mai extremiste. În stânga, toţi sunt „fraţi” în ale spolierii bugetului de stat, „cumetri” în ale furtului de la populaţie şi „verişori” când vine vorba despre sifonarea fondurilor europene. În faţa unei populaţii tembelizate de tele-vizuini, toate aservite, gaşca de la putere și cea care simula opoziţia şi-au văzut de „treabă”. Aşa s-a ajuns la... „sistemul informatic centralizat la nivel naţional”, plan elaborat de tâlharii puşcăriaşului Năstase, în vremea când România a avut ghinionul să-l aibă premier.

Ce însemna „sistemul informatic centralizat la nivel naţional”, aşa cum apare formularea în Monitorul Oficial? O înşelătorie cu adevărat naţională, una care a băgat zeci, dacă nu sute de milioane de euro sau mai mult, în buzunarele leprelor roşii care îşi construiau sistemul... tentacular. Nu, usl nu a funcţionat din momentul în care cele două găşti „politice” au decis să iasă la lumină sub forma usl. Colaborarea lor subterană e cu mult mai veche decât au lăsat să se vadă; au fost discreţi, dar nu destul... Îi regăsim în timpul guvernării puşcăriaşului Năstase în „opoziţie”. Pentru toată lumea, „opoziţia” era „neîmblânzită”, acuzând puterea roşie de diverse malversaţiuni futile. Adevăratele „afaceri” le făceau împreună, dar discret, acoperiţi de legi şi ordonanţe nepermise democratic. Revenind la „sistemul informatic”, să spunem că el avea un dublu rol, aşa cum reiese din documentele oficiale, publicate sau nu: aducea averi colosale în buzunarele clientelei tentaculare şi asigura fondurile necesare pentru campaniile electorale, dar structura şi un sistem excelent de supraveghere a populaţiei, întâi de toate, a oponenţilor politici. Pare din alt film, dar aşa cum realitatea bate filmul, la fel bate filmul şi ordonanţa de guvern prin care premierul magraon investea STS ca „integrator al serviciului informatic centralizat la nivel naţional”. Această realitate stranie a fost de altfel publicată în Monitorul Oficial din aprilie 2004, contrasemnată de directorul de atunci al STS. Cum „sistemul” nu poate fi constituit doar din ordonanţe, ele s-au întins la fel de tentacular în diverse instituţii ale statului. Printre societăţile complice s-au numărat SRR, SRTv, Ministerul Apărării etc. Toate entităţile erau „coordonate” de „integrator”, cel care era abilitat să înregistreze TOATE comunicaţiile, fie ele scrise (emailuri şi alte comunicări scrise), video sau cu voce (telefonie şi celelalte). Şi toate astea erau... „democratice” şi „în interes naţional”, asa cum afirma o doamnă, președinte al unui ONG (pesedist) de apărare a democraţiei(!).

Dar sistemul mai avea un avantaj deloc lipsit de importanţă: „integratorul” era un serviciu secret, aşadar toate tranzacţiile tâlhăreşti intrau sub incidenţa... secretului, deci inaccesibile presei şi de neatins pentru Parchetul civil. Zeci de milioane de euro s-au „scurs” pe nimic, iar leprele roşii au crescut în avere, putere, dar şi în aroganţă și cinism. Alegerile prezidenţiale din 2004 au pus capăt jafului, aşa că şefii pesedisti (cu carnet, nu doar colaboraţionişti) ai SRR şi SRTv au plecat în funcţii mai grase. La SRR, locul pesedistului Şeuleanu a fost luat de „penelista” Maria Ţoghină, în realitate o păpuşă cu creierul ca podul palmei, dar o umilă slugă a celor care puseseră un reporter oarecare în funcţia de Preşedinte Director General. Având în vedere că proştii votaseră „schimbarea”, era de aşteptat ca noua conducere superioară, dar deservită de aceeaşi echipă de directori generali-adjuncţi să... schimbe ceva. Şi da, au schimbat tot ceea ce putea ameninţa „tăcerea”, „liniştea” aşternută peste hoţiile complicilor. Ca o paranteză, nu pot uita cum pesedistul Şeuleanu făcea demersuri pe lângă penelista Săftoiu pentru a intra în graţiile Preşedintelui Băsescu, cel care nici nu a vrut să audă de el („Dragă, tu nu înţelegi că degeaba vorbesc cu el, că nu vrea să discute cu tine?!”, i-a răspuns ea jenată.).

Jaful s-a produs pe când psd controla tot: mituise jurnalişti pentru a NU scrie despre ceea ce se petrecea (pe unii îi regăsim azi la A3 şi RTV) şi se organizase în aşa fel încât puterea să le revină total. Teoretic, nimeni nu mai putea da de iţele jafului naţional, iar ei îşi asigurau „domnia” după model putinian pentru încă 20 de ani. Totul a început pe când informatica era un pionierat în România. Şi cum toate trebuie să poarte un nume, primul nume a fost, aşa cum spuneam, SIVECO. Următoarele au fost multe, unele de renume internaţional, dar şi firme de servicii informatice pendinte de fosta Securitate. Ele asigurau creşteri de preţuri halucinante pentru componente şi softuri, bani ce curgeau în buzunarele „potentaţilor” roşii, unii politici, alţii doar slugi ale lor. Cineva ar putea să spună că doar psd a furat, din bani publici, fonduri europene şi bani de la FMI, dar nu e deloc aşa. Odată cu schimbarea psd cu Alianţa DA, servitorii lui Tariceanu au făcut fractură de neuron pentru a menţine acoperite jafurile comise anterior. La SRR, de exemplu, deşi noua PDG, Maria Ţoghină a fost solicitată oficial să intervină pentru ca directorii care comiseseră jaful la nivel de instituţie în folosul Partidului, nimic nu s-a întâmplat. Din contră, cei care au cerut vehement ca afaceri cum era SIVECO, „programul centralizat informatic la nivel naţional” şi alte hoţii flagrante demonstrate indubitabil la Comisia pentru cercetarea activităţii SRR şi SRTv să ajungă în instanţă au fost puşi la index fără perdea. Alianţa psd-pnl funcţiona subteran, ca şi azi, încă de atunci, din 2004 (cel puţin).

La SRR, jaful de proporţii a fost evident şi pentru ultimul salariat. Contractul semnat de SRR cu STS „integra” un soft de cea mai proastă calitate, aşa cum constatase deja BBC, cel care cumpărase softul (nu cu 10 milioane euro), dar fusese obligat să-l scoată după numai o lună, date fiind performanţele inexistente ale lui. În momentul achiziţiei lui de către SRR-psd, programul exista pe internet, pus la dispoziţia internauţilor de către BBC, gratuit în prima lună de utilizare, apoi cu o taxă lunară firească pentru un utilizator de internet (cca. 20 de lire). Soft-ul nu a depăşit niciodată faza de program de utilizator. Nu ştia conducerea pesedistă a SRR că acest program e unul de proastă calitate şi nefuncţional? Fireşte că ştia, dar el avea componente foarte avantajoase pentru partidul roşu: pregătirea personalului, conform contractului, se făcea în Elveţia sau Austria, costurile fiind incluse în suma uriaşă plătită. În realitate, pregătirea au făcut-o indivizi nepregătiţi, în nici o parte decât SRR, chiar şi asta în timpul programului de lucru al salariaţilor. Despre toate acestea deja am scris şi vă invit să parcurgeţi conţinutul concluziilor la care a ajuns Comisia parlamentară de cercetare a activităţii SRR şi SRTv, concluzii ce nu au reţinut furturi uriaşe, dar care totuşi sunt concluzii ce nu pot rămâne fără urmări penale. Fireşte, Comisia a „periat” la sânge depoziţiile şi a reţinut doar ceea ce era mai puţin penal, dar în arhiva Comisiei sunt documente de mare interes pentru DNA. Pentru toate aceste „omisiuni” sunt responsabili penal toţi membrii ei, dar şi șefii SRR și SRTv care s-au perindat până azi.

Documente:

SRR - "vaca de muls" bani publici a psd (I)

SRR - "vaca de muls" bani publici a psd (II)

"Fiat Lux"

Doctrina comunista de „dreapta”

  Partidul comunist român, cel ale cărui „nobile idealuri” „le-a întinat” Ceauşescu (spunea o „cârpă kaghebistă”) n-a murit, ci s-a transformat sub atenta supraveghiere a tătucului magraon. Cum nu se putea transforma într-un singur alt partid, „despotul luminat” s-a luptat din greu să implementeze ceea ce mai târziu s-a pus în practică şi la Moscova: schimbarea radicală de orientare ideologică, dar fără a o abandona pe cea anterioară. Ca şi la Moscova, la Bucureşti au apărut partide politice, toate cu aprobarea expresă a liderului „liber-cugetător”, ilici, dar şi în condiţiile pe care acesta le-a impus. S-au născut astfel mici partide-anexă ce îndeplineau cu succes rolul actoricesc de partide de „opoziţie”; fireşte, o „opoziţie constructivă”. Infestate cu securişti şi agenţi ai Moscovei, partidele „istorice” i-au eliminat încet pe toţi aceia care mai puteau vorbi despre orientarea ideologică partinică.

Aşa a apărut un paradox politic: Partidul social-democrat român, condus de Sergiu Cunescu era încă de la înfiinţare un partid de... dreapta! Sigur, el era de dreapta în raport cu partidul comunist, plasat în extrema stângă politică, dar în realitate un partid de stânga, fără nici o urmă de îndoială. Ca o confirmare a ideologiei sale, după moartea liderului său, partidul de „dreapta” şi, simultan, social-democrat a fost condus cu atenţie spre fostul său „adversar” de la electoralele din 1990 şi ulterior, către moştenitorul de facto al partidului comunist, pe atunci numit pdsr. Din fuziunea celor doi foşti „adversari” ideologici (tot prin absorbţie, ca mai târziu pnl şi pdl) a rezultat actualul psd, „marele partid” rusofil. Negarea ideologiei de bază, pusă în practică imediat după 1990 a fost tactica iliesciană de intoxicare a prostimii votante. Strategia a prins din momentul în care cetăţeanul ilici, individ fără nici o funcţie oficială în statul român a declarat partidul comunist „scos în afara legii”, ceea ce nu i-a împiedicat pe liderii lor să huiduie condamnarea oficială a comunismului, în Parlament. Sintagma n-a atras atenţia multora la vremea respectivă, iar incultura românilor i-a permis lui ilici să-şi continue „opera”: crearea sistemului de propagandă a Partidului. Să spunem totuşi că doar în dictaturi se poate ca un partid să fie scos în afara legii, iar exemple sunt în toate dictaturile europene, de la cea a lui Franco, în Spania sau Hitler şi Mussolini, în Germania şi Italia, şi până la România dictaturii regale fasciste a lui Carol al II-lea, când partidelor li s-a interzis orice fel de activitate politică.

După multe zbateri, după minciuni peste minciuni şi după „adorări” cheguevariste, maoiste şi de altă natură bolşevizantă, partidul fost unic şi devenit „pluripartid unic” a constatat că nu i se potriveşte deloc o doctrină de stânga, socialistă şi „democratică”, aşa că a abandonat brusc orice referire la doctrina şi la ideologia acestui partid infiltrat de Moscova. Îi incomoda serios doctrina sărăciei repartizată uniform, baza comunismului, mai ales că Moscova nu mai avea chef să vadă săraci conducând destinele Rusiei, ci oligarhi făcuţi peste noapte din petrolul şi gazele naturale ale decedatului stat sovietic. Copiind modelul, după ce n-au reuşit să ridice „pe cele mai înalte culmi” „nobilele idealuri comunsite”, rusofilii români au trecut la crearea „omului nou” roşu, dar îmbrăcat în costum Armani. A urmat falimentul Bancorex, care a lăsat în urmă o pletoră de miliardari de mucava, toţi fiind slugile aceluiaşi „tătuc” care îi făcuse din şefi de sala – proprietari de hoteluri, din clănţăi utecişti – patroni ai unor afaceri prospere, din butelişti – patroni de echipe de fotbal şi din ingineri de la fermele de porci, cu Oltcit la scară – reprezentanţi Alcatel România cu Rolls-uri la scară şi cu cca. 25 de servitori în căsoiul construit din banii furaţi „legal”. Aşa se năştea oligarhia română, cea care azi conduce şi jefuieşte România, oligarhie care nu prea ştie cum să îmbine „liberalismul” cu „creştinismul”, în aşa fel încât şi ei, foştii comunişti, să poată spune cu „mândrie” că sunt, ca toate celelalte partide componente ale cartelului, de... „centru-dreapta”.

„The Fripturist” va arăta că nici unul dintre partidele politice din România nu are o doctrină şi/sau ideologie care să îi dea personalitate, aşadar nici măcar fosta extremă stângă, actual socialistă-social-democrată-neoliberală.

Ce este un "Fripturist”?

 Un fripturist este, conform DEX şi în concordanţă cu Dicţionarul de argou un „1.profitor. 2. (peior.) om politic oportunist, lipsit de orice fel de scrupule”. „The Fripturist” se va ocupa de a doua definiţie, şi anume de fripturiştii politici ce au împânzit ţara şi, de puţină vreme, şi puşcăriile naţionale. Tot prin definiţie, fripturistul e o jivină venală, profund coruptă, una care suge ca vampirul din bugetul naţional, un licantrop care se hrăneşte slujind ruşilor cu acele hălci pe care aceştia le lăsa să cadă lângă masa imperială de la Moscova. Când stăpânii nu lăsa nimic (sunt cunoscuţi că având două mâini de luat şi restul de dat), fripturiştii politici nu se jenează să atace tot ce a rămas nefurat, de la pământul taranului analfabet şi până la combinatele sau staţiunile cumpărate cu un dolar.

Fripturistul politic este un mincinos, chiar mitoman, deseori. Cu un intelect subdezvoltat, dar consiliat de ruşi bine pregătiţi în materie de propagandă, fripturistul român pare deştept prostimii, asta şi pentru că sistemul îl ajută să pară aşa. La o tele-vizuină, fripturistul nu va primi o întrebare dureroasă, ci doar întrebări „incomode” anunţate cu trei zile înaintea apariţiei lui „pe sticlă”. Sistemul media îl ajută pe fripturist să transmită mesajele mincinoase pe care Partidul le elaborează. Nederanjat de o presă obedientă, fripturistul analfabet ajunge creator de imagini, un adevărat artist al minciunii şi mistificării. Multiplicat cu 600, fripturistul este baza organizaţională a Comitetului Central al usl, ceea ce azi se poate numi Marea Adunare Oligarhică Naţională.

Trecutul fripturistului oligarh este unul încărcat. Cu „pete” moscovite la dosarul de la Securitate, fripturistul este un trădător de ţară. El va cere sancţionarea României, dar îşi va aduce aportul şi la jefuirea ei, în beneficiul „marelui partid” pro-moscovit şi al său personal. Acelaşi fripturist va încuraja prostimea să creadă că în zilele noastre, în sec. XXI, doar ei sunt moderni şi progresişti, aşa că pot decide că „doctrinele sunt perimate”, deci şi că doar ei sunt deţinătorii „secretului” doctrinar de transformare a extremei stângi în „dreapta” neoliberală de nuanţă oligarhic-moscovită. Omul ascultă siderat cum prietenii roşii de ieri acum se „critică” şi au tendinţa firească de a-l urma pe cel care critică, aparent vehement, guvernul de oligofreni şi fripturişti penali. Televizionistul politic, cel care ia mură-n gură ce vede la o tele-vizuină sau alta, nu e capabil să spună nici măcar ce e stânga sau drepta, darămite să îşi elaboreze un sistem în stare să deceleze minciuna de adevăr din discursul unui fripturist. De ce n-ar face-o, acum că foştii comunişti nu mai sunt nici cheguevarişti ca mai ieri si nici măcar maoişti; ei acum sunt, ca şi oligarhii moscoviţi, neoliberali; nu mai sunt atei sau liber-cugetători, ci „credincioşi” şi „creştini”.

Fără o scară de valori, fară o morală solidă la bază, gândindu-se că „toţi sunt la fel” (lucru de care s-a ocupat ilici să fie adevărat) şi complet lipsit de educaţie politică, alegătorul român este o victimă sigură a fripturistului roşu. El, fripturistul, e mai prost decât mulţi alegători, dar are o misiune de îndeplinit, aşa că are temele învăţate. Va roti aceleaşi idei seci comunicate de la „Centru” pe la toate tele-vizuinile, în felul ăsta, minciunile ordinare căpătând căutata aură de adevăr. Fripturistul nu e un magician, nici un vrăjitor, ci doar un păcălici, un gândac de jucărie întors cu cheia şi un manipulator de joasă speţă. El îşi face insalubra sa muncă şi apoi pleacă încântat că şi-a adus contribuţia la manipularea şi înşelarea populaţiei. Ia cei 30 de arginţi moscoviţi şi rânjeşte satisfăcut. De aceste creaturi se va ocupa „The Fripturist” în următorii (minim) 10 ani.

De ce "The Fripturist"?

 În politica românească nimic nu e firesc. În politica de la noi, noţiunile au căpătat intenţionat alte valenţe, complet diferite de realităţile lumii civilizate. În politica noastră nu există sisteme doctrinare şi ideologice care să se opună şi nici o adevărată educaţie politică de bază. Omul se duce la vot fără să ştie prea clar ce presupune gestul său. Pe undeva, el ştie că acţiunea e fără rost, de aici şi absenteismul uriaş manifest la noi: alegătorul îşi exprimă astfel protestul faţă de o clasă politica mincinoasă şi manipulatoare. Nu, alegătorul nu ştie cu precizie asta, pentru că-i lipseşte complet educaţia politică, dar simte că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie. Vede că anii trec, iar evoluţia economică şi socială întârzie. Vede că acum se joacă o piesă pe care unii şi-o amintesc jucată şi în anii ’90, vede şi nu are încredere că reluarea piesei va duce la un altfel de final, aşa că decide să nu se implice; „măcar atât”, îşi spune el.

Spunea cineva (ticălos, zic eu) că doctrinele sunt moarte. Exact asta spunea ilici în 1990, când susţinea un concept nedemocratic, dar specific democraturii, „pluripartidism în interiorul Frontului”. Doctrinele, fie ele de stânga sau de dreapta, asigură baza filozofică, şcoala de gândire de care un partid se foloseşte pentru a pune în practică ideologia pe care a ales s-o urmeze. La rândul ei, ideologia este absolut necesară pentru a da ţinuta, profilul şi poziţia partidului respectiv pe eşichierul politic intern şi internaţional. Fără doctrină, ideologia nu există, iar fără ideologie, partidul în cauză nu poate avea o idee fermă pe care s-o urmeze, nici o strategie şi nici un mesaj onest pe care să-l transmită electoratului.

„The Fripturist” îşi propune să facă lumină asupra noţiunilor de bază ale politicii, cele care sunt şi baza democraţiei în orice ţară de pe planetă. Vă propun să disecăm împreună acele concepte lipsite de conţinut, anunţate cu pompă, dar în esenţă, doar propagandistice. Să vedem că politica nu e doar murdară şi necinstită, ci ea trebuie să fie condusă după principii morale şi după criterii extrem de bine precizate doctrinar. La fiecare postare, trebuie să abordăm câte un aspect eludat până acum sau, mai rău, prezentat mincinos. „The Fripturist” este o publicaţie de dreapta, nu una de „centru-dreapta” şi nici una „echidistanta”, ci o tribună unde adevărul şi corectitudinea trebuie să fie primele obiective. Sper să putem elabora împreună un crochiu al unei doctrine/ideologii creştin-democrate, principii şi valori ce pot fi apoi împrumutate şi puse în practică de către un partid politic, existent sau nu încă.

Contextul şi motivaţia apariţiei acestei tribune sunt încă insuficient evidente. Vor veni alegeri prezidenţiale, alegeri ce sunt încă din februarie trucate prin aparatul propagandistic folosit cotidian. Românii nu pot da naştere unei opoziţii, atât din cauza lipsei de hotărâre istorice, cât şi din cauză că nu pot să vadă dincolo de imaginile de mucava prezentate. După ce alegerile prezidenţiale vor fi câştigate de Căcărău, cei care acum stau impasibili vor reacţiona. Va fi prea târziu pentru a mai face ceva concret repede, dar va exista „The Fripturist” care să-i ajute. În anii ce vor urma sper să reuşim să organizăm o rezistenţă puternică faţă de „ocupaţia” rusofilă ce va să vină. Pentru orice, „The Fripturist” va fi aici pentru voi.