În politica mondială lucrurile sunt simple şi clare, la fel şi alegerile care dau un preşedinte, un parlament sau un şef de scară de bloc. În România uslașă („iliesciană”, dacă vreţi), lucrurile nu se desfăşoară deloc la fel... Întâi pentru că România nu trăieşte într-o realitate oricare ar putea fi ea, ci într-o deplină mistificare de tip sovietic şi apoi, românii sunt suficient de creduli încât ceea ce li se arată să o ia drept realitate de necontestat. „Presa” româna vine apoi să completeze şi să cimenteze alegătorului impresia că trăieşte într-o realitate, într-o democraţie etc.
În martie 2014 scriam despre mistificarea,
despre manevra usl-ului de separare prin unificare, ca o cale de a-şi adjudeca
fotoliul prezidenţial. Din nefericire, previziunea s-a dovedit adevărată, cu
singura diferenţă că în locul lui Căcărău a fost KlaUSLică. Fireşte, asta nu e
foarte important, având în vedere că faptele s-au petrecut deja, dar cred că
scenariul iniţial ne poate face o imagine mai bună asupra adevăratei relaţii politice
existente azi între preşedintele ţării şi foştii săi aliaţi-adversari (e
treaba lui să-i califice). În teritoriu, pnl-ul lui KlaUSLică e la putere, în
Marea Adunare Naţională pe stil nou e în „opoziţie constructivă”, iar în
campania electorală prezidenţială discursurile psd şi pnl au fost similare: al
psd – mai golănesc şi mai decerebrat, al pnl – mai nuanţat, dar la fel de antibăsist.
Judecând după dăruirea pe care Preşedintele Băsescu a dovedit-o în apărarea
valorilor statului de drept şi pentru ca România să ocupe un loc important la
nivel european, orice opoziţie care se manifestă faţă de el este una cel puţin
nesănătoasă pentru ţară. Ca urmare, în turul doi al prezidenţialelor am avut
doi candidaţi care s-au manifestat diferit, dar congruent. O astfel de plasare
politică nu poate conduce decât la o singură concluzie, aceea că usl, cea care
juridic există, este o realitate şi în afara sferei juridice.
Spuneam acum aproape un an ca în condiţiile
creionate în articol, e puţin important care dintre cei doi finalişti îşi va
adjudeca preşedinţia, politica imprimată rămânând cea a usl. De aici şi
„baletul de urşi” practicat de cei doi „opozanţi” în campanie: curtenitori
între ei, cu puţine excepţii şi alea calculate pentru a certifica o falsă opoziţie
dintre stânga socialistă şi „dreapta” liberală, altfel două partide cu aceeaşi
doctrină şi cu ideologii-surori. Utilizând abil lipsa de cunoaştere a
noţiunilor politice de către un electorat inocent, coteria politică de factură
comunistă a reuşit, cu concursul inconştient al unora, dar şi cu cel interesat
al altora, să îşi asigure finala prezidenţială. După „victoria” liberală, tot
ceea ce era prea bine cunoscut s-a schimbat: primul oligofren a devenit peste
noapte din scursură bulevardieră – democrat şi „atent” cu „opoziţia”,
parlamentul cel atât de pornit împotriva statului de drept a început să asculte
chipurile obedient, de indicaţiile unui preşedinte ce mai avea o lună până să
intre în pâine, iar „baletul de urşi” politic a continuat, spre deliciul
prostimii care s-a împărţit în „două”, adică... s-au „strânsunit” inconştient
într-o singură tabăra: cea comunist-fascistă pe stil nou.
Nici nu intra în pâine noul preşedinte al usl,
că a doua zi l-a şi convocat pe „adversarul” său, Oligofrenie, la Cotroceni.
Nimeni nu ştie ce anume au avut de discutat pentru că subiectele nu sunt pentru
prostime, cea care nu trebuie să ştie că preşul şi primul plagiator au convenit
că, aşa cum s-au înţeles psd şi pnl înainte de intrarea lui KlaUSLică în pnl,
acţiunea „proști, da’ mulţi” trebuie dusă „pe cele mai înalte culmi” ale
taxării, imposturii, manipulării etc. Dacă această întâlnire „de taină”, în
aparenţă, ar fi fost singulară (imposibil! Cei doi nu pot discuta şi reţine tot
într-o singură conversaţie), concluzia ar fi fost, fără dubiu, că s-au pus de
acord asupra acţiunilor comune viitoare. Când şi cea de-a doua întâlnire se
petrece identic, în săptămâna următoare, fără informarea proştilor asupra
conţinutului discuţiilor, situaţia cotrocenială e limpede „ca cristalul”: în
Palatul Cotroceni avem o preşedinţie bicefală: un preşedinte „ales” şi un
oligofren guvernamental. Cei doi sunt, cum ar spune telectualul „olandez”
VanGhelie, preşedinţii „care nu este”, pentru că ori cu ei, ori fără ei,
România e şi necondusă, dar şi neguvernată, iar aşa ceva chiar nu ne trebuie.
adevarat
RăspundețiȘtergere