Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50,
aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a
manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul
cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct,
undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate
că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar
ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o
metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură
baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă
uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui
„auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu
aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de
„stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie
că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte
democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de
grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea
impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport
cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo
manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.
Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea
„legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit
măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective
să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după
modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de
ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare.
Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze cum doreau cei care deţineau pârghiile
puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în
realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel
articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea
fundamentală.
Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost
pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu
lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat,
iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de
subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat,
din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la
Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am
purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa
coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării
n-au dispărut.
În planul legislativ, manipularea a atins cote
nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă,
spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor
este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată,
judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce
asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine
imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a
fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează
vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în
presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e
firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o
tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în
dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin
puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii
supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe
turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei
publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o
insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce
pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât
atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai
instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc.,
fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au
întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase
şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă
am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a
executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau
minim 3 ani. Dar asta nu ştim...
Un alt tip de mistificare şi de manipulare a
sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi
instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi
penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000,
sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale
celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră
puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de
progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol,
acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii”
politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei
arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către
alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei
civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul”
roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie
condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un
compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei
condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul
Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda
faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și,
în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat
în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie.
Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5
luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el
este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de
executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată,
dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi
„hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt
flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).
Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului
Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal,
întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el,
noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la
alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare
grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc.
Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul
ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta
ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează
simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea,
instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut
alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai
executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării
condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile
care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A
înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în
libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit,
iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea”
facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era...
„ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol
de mucava. Va mai urma...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu