marți, 25 noiembrie 2014

Cum arată dreapta președintelui Iohannis ?




 Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.

Copiind modelele politice europene, apare şi în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.

Curent doctrinar versatil şi generos ca idei promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec. al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii. Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de „regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul partidului naţional-liberal”.

În România post-revoluţionară a reapărut un partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”, aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european. Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat „lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx – nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma: „Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea, istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi „istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze. Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată de Cobden, Bright şi de alţii.

În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat. Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României, dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social” este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond, liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist, deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist, deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.

Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la „minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte” (vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după apropiata ei devoalare.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Etichete

Recent Posts

Rezistenţa democratică se bazează şi ea pe ceva. Să încercăm împreună să rezistăm „ocupaţiei” ce vine, să vorbim despre doctrine, despre ideologii şi despre politica onestă, absentă deocamdată în România.

Unordered List