Într-un sens strict, liberalismul, numit „clasic”, este un curent filozofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.
În Europa, liberalismul a apărut istoric ca o
opoziţie iluministă şi progresistă a claselor de mijloc la conservatorismul
adoptat de clasa conducătoare, nobiliară. Încetul cu încetul, cele două curente
de idei s-au cristalizat dând naştere celor două mari doctrine opuse, de
dreapta (conservatorismul) şi de stânga (liberalismul), doctrine ce au stat la
baza formării curentelor politice contemporane: conservatorismul s-a păstrat în
forma sa clasică, alăturându-i-se creştin-democraţia, iar liberalismul a
evoluat pe de o parte desfăcându-se în diverse nuanţe liberale, iar pe de altă
parte servind ca bază doctrinară pentru alte curente de stânga şi extrema
stângă (comunismul, fascismul, nazismul). În condițiile crizei politice de după
primul război mondial, statul minimal promovat de liberali n-a putut rivaliza
cu modelul de stat totalitar nazist, fascist sau comunist. Apariția în 1922 a
primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte și Italia
fascistă pe de altă parte – poate fi considerată drept sfârșitul „utopiei liberale”.
Copiind modelele politice europene, apare şi
în Ţările Române liberalismul, despre care Caragiale spunea: „Dorinţa acestor
liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică
poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi şi, graţie sprijinirii ce li
s-a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s-a
împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. Într-o ţară atât de liberală ca
România, foarte lesne s-ar putea întâmpla ca „naţiunea suverană” să-şi dea
seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei
eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală; şi dl. C. A.
Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în
ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: într-adevăr,
astăzi cei mai mulţi din aceia care susţin guvernul liberal, îl susţin numai
fiindcă îi urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi
sacrifice interesele personale susţinându-i pe conservatori”.
Curent doctrinar versatil şi generos ca idei
promovate, liberalismul s-a impus, aşa cum mai târziu a făcut-o şi descendentul
sau – comunismul – prin retorică şi prin promisiunea unei societăţi care în mod
real n-a existat niciodată. Cu toate astea, rolul liberalismului la
modernizarea României nu poat fi contestat. Datorită liberalilor români ai sec.
al XIX-lea am avut prima Constituţie, secularizarea averilor manăstireşti şi
scoaterea Bisericii de la conducerea statului laic, Unirea Principatelor şi
Marea Unire etc. dar liberalismul românesc n-a însemnat doar progres, ci şi o
întreagă gamă de metehne pe care el le-a promovat, cele mai multe dintre ele
prezente şi azi în forme „îmbunătăţite”, adaptate şi „îmbogăţite” ca manieră de
acţiune. Cum din panoplia de proaste obiceiuri liberale nu lipsesc nici azi
cele de la începuturile liberalismului românesc, să-l lăsăm pe Eminescu să ne
spună cine sunt liberalii de ieri şi de azi: „Care va să zică justiţia nu poate
face nimica în contra tâlharilor de bani publici, contra mituiţilor, deoarece
aceşti domni sunt patrioţi înregimentaţi ai partidului roşu. Justiţia nu poate
să-şi facă datoria, pentru că abuzatorii şi mituiţii, de la notarul de sat până
la treptele cele mai înalte administrative, sunt organizaţi şi constituiţi
într-un fel de bandă împrăştiată pe tot pământul românesc şi ai cărei membri se
susţin şi se apără reciproc când sunt cumva ameninţaţi de loviturile dreptăţii.
Şi această bandă, când se află în opoziţie, poartă pe steagul său firma de
„regimul virtuţii”, iar după ce au luat cu asalt puterea se numeşte „guvernul
partidului naţional-liberal”.
În România post-revoluţionară a reapărut un
partid liberal ce se recomanda a fi continuatorul „tradiţiei liberale româneşti”,
aşadar un partid ce descinde doctrinar direct din liberalismul clasic european.
Fireşte, nici unul dintre liderii săi nu suflă o vorbă despre apartenenţa
liberalismului la stânga europeană, pentru că ordinul e ca această doctrină să
ocupe... dreapta eşichierului politic. Artificiile folosite de liberali pentru
ca opinia publică să-i asimileze unei drepte încă ne-renăscute la noi sunt
felurite şi toate, dar toate sunt doar proiecţii 3D ale unei realităţi
inexistente: invocarea lui Dumnezeu şi a religiei, adăugarea temporară şi
conjuncturală a sintagmei „creştin” unei alianţe de faţadă şi multe ale
minciuni şi mistificări ce „ţin” la o populaţie complet neinstruită politic
şi/sau doctrinar-ideologic. Că liberalismul clasic este cel care a fundamentat
„lupta de clasă”, concept preluat apoi de comunişti prin intermediul lui Marx –
nici nu se dau în pomeneală. Astfel, într-o scrisoare adresată în 1852 lui
Josef Weydemeyer, primul exponent al marxismului în Statele Unite, Marx afirma:
„Nu există nici un temei în a mi se atribui descoperirea existenţei claselor în
societăţile moderne sau a confruntărilor dintre ele; cu mult înaintea mea,
istoricii burghezi descriseseră evoluţia istorică a luptelor dintre clase, iar
economiştii burghezi, anatomia economică a claselor”. Cei mai importanţi
„istorici burghezi” pe care îi menţionează Marx sunt francezii François Guizot
şi Augustin Thierry pe care îl numeşte „părinte al luptei de clasă în
istoriografia franceză”. Franz Mehring, Plehanov şi alţi adepţi ai marxismului
din perioada celei de a doua Internaţionale subliniau înrădăcinarea doctrinei
marxiste a luptei de clasă în istoriografia liberală a Restauraţiei franceze.
Lenin, la rândul său, creditase „burghezia” pentru meritul de a fi iniţiat
teoria luptei de clasă. Retorica liberală a luptei de clasă a fost deseori
invocată în cursul secolului al XIX-lea; în Anglia, ea a apărut ca o temă
recurentă în disputele legate de respingerea legii cerealelor, fiind invocată
de Cobden, Bright şi de alţii.
În criză doctrinară şi ideologică şi în încercarea
de a face să pară că pnl este, totuşi, un partid de „dreapta”, manipulatorii
fascisto-comuniști aflaţi la putere şi, respectiv, în „opoziţie” au utilizat şi
alte curente liberale capabile să-i plaseze, credeau ei, mai în „dreapta”, dar
nici să nu-i încurce în planurile lor de preluare a puterii totale în stat.
Astfel, prima sintagmă lansată de Căcărău, una care să motiveze alianţa
deschisă cu psd, a fost cea de „liberalism social”. Curentul e străin României,
dar el putea explica acea alianţă, calificată de analfabeţii politic drept una
de „stânga-dreapta”: uniunea social-liberală (usl). Ce-i drept, fiind un curent
versatil doctrinar, liberalismul românesc putea „migra” mai la stânga sau mai
la dreapta în interiorul polului de stânga, iar invocatul „liberalism social”
este chiar nuanţa potrivită pentru o alianţă cu social-democraţii, datorită
tocmai apropierii lor doctrinare. Liberalismul social acoperă ca doctrină
politică, spațiul dintre liberalismul radical și social-democrație printr-o
sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social pledează
pentru un model liberal moderat, care caută să țină seama de problemele sociale
ale lumii contemporane, probleme ce n-au primit un răspuns adecvat din partea
curentelor socialiste pe de o parte și a liberalismului clasic sau curentelor
neoliberale, pe de altă parte. În multe privințe cea mai apropiată doctrină de
liberalismul social este social-democrația, liberalismul social fiind
considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta sau cea mai de dreapta
dintre doctrinele de stânga. Deosebirea esențială dintre social-democrați și
social-liberali este în politicile economice, aspectul economic fiind crucial
în definirea identității modelului social-liberal. Spre deosebire de social-democrați,
social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un observator discret
al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal favorabil
pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. În fond,
liberalismul social are o abordare similară curentelor neoliberale a
problemelor economice (o intervenție limitată a statutului în economie) și o
abordare similară social-democrației în sfera socială. Este universalist,
deoarece crede în unitatea morală a speciei umane și este individualist,
deoarece pledează pentru primatul individului în raport cu colectivitatea. În
fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor indivizilor același statut
moral fundamental. „Schema” doctrinară a usl este una simplă, de ieșire a psd
din zona extremei stângi din care provine și apropierea sa de ordoliberalismul
oligarhic rusesc, laolaltă cu aliatul său liberal.
Odiseea de 25 de ani a liberalismului ca
partid fals de dreapta se apropie de sfârşit. Liderii săi nu vor renunţa la
„minciuna liberală” care le-a folosit atâta amar de vreme, dar dacă
preşedintele ales Iohannis vrea să arate că este un „altfel de preşedinte”
(vreau să cred că nu „la fel” ca ilici sau Constantinescu), că e onest şi că
ocupă fotoliul de la Cotroceni pentru România şi binele ei, nu pentru usl şi
proliferarea hoţiei de Partid – mă aştept să recunoască public această
apartenenţă a liberalilor la stânga românească. Să nu uităm că dacă „minciuna
liberalismului de dreapta” i-a folosit candidatului Iohannis, continuarea ei ar
fi nedemnă de preşedintele României, Iohannis şi îl va descalifica după
apropiata ei devoalare.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu