De ce avem nevoie de „Acţiunea Naţională”?

  România a ajuns la o răscruce de drumuri. Unul e drumul său european pentru care s-a luptat Traian Băsescu, altul e drumul spre Moscova, insidios schiţat de puterea roşie de la Bucureşti. Încet-încet, cu „profunde” tăceri prezidenţiale şi cu flagrante încălcări parlamentare ale principiilor democratice, drumul Moscovei începe să prindă contur, în timp ce parcursul european se estompează pe zi ce trece. Deja România a devenit „ţara în care totul e posibil”, atunci când e vorba despre sfidarea naţiunii, a legilor ei şi a democraţiei în sens european. Oligarhii roşii autohtoni sunt tâlhari la drumul mare, guvernanţii se înfrupta fără perdea din bugetul naţional, iar parlamentarii le asigură tuturor acestor infractori imunitatea în faţa legii, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Economia, la rândul ei e într-o tot mai pronunţată degringoladă, în timp ce taxele şi impozitele cresc ameţitor, puterea de cumpărare a cetăţeanului scade vertiginos, educaţia a devenit o glumă proastă, iar sănătatea – un domeniu paranormal. Aceasta e pe scurt situaţia în care se afla ţara... În asemenea condiţii, într-o Românie aflată la cheremul unei găşti infracţionale ce practică fără ruşine „despotismul luminat”, trebuie să găsim o soluţie pentru a ieşi din marasm. Cine să o găsească? Noi înşine! Cum? Implicându-ne! Şi cum implicarea nu e posibilă fără o bază ideatica solidă, fără solidaritate şi fără o organizare adecvată, iată, apare „Acţiunea Naţională”!

„Acţiunea Naţională” nu e un partid (avem deja destule partide iliesciene), ci o platformă organizaţională ce va promova ideile naţionale creştin-democrate, prea mult timp îngropate adânc de politica, întâi comunist-ceaușistă şi apoi de cea stalinist-iliesciană. „Acţiunea Naţională” nu aduce nimic nou şi nu inventează „roata”, politic vorbind, ci doar îşi asuma sarcina de a dezgropa acele idei naţionale care au creeat România Mare. Putem şi trebuie să arătăm că politica se poate face şi în alte coordonate decât cele iliesciene. „Politica” nu înseamnă doar furt, minciună şi înşelătorie de stânga, ci şi credinţă, onoare, cinste, morală, demnitate şi muncă, acele caracteristici pe care azi doar în cărţi le mai atribuim românilor, dar care cândva ne-au definit ca popor.

„Acţiunea Naţională” se adresează, întâi de toate, celor care au înţeles că niciodată nu vom putea avansa ca naţiune, dacă ne complacem să ne bălăcim în mizeria politică iliesciană, dar şi celor care vor să schimbe ceva în politica românească. Trebuie să ajutăm tinerii să devină politicieni serioşi, pornind de jos, de la baza organizării politice, cei mai capabili dintre ei impunându-se ca nişte adevăraţi lideri creştin-democraţi. „Acţiunea Naţională” va lupta împotriva rasismului şi xenofobiei, a antisemitismului şi comunismului mascat în liberalism social, împotriva a tot ceea ce înseamnă intoleranţă de orice fel. Românii sunt un popor fundamental tolerant, iar asta trebuie să capete o formă concretă, ieşind din tiparele scrise de propaganda roşie. Fireşte, toleranţa românului nu trebuie împinsă până-ntr-acolo încât el să devină, ca azi, îndobitocit de manipulările savante pe care tele-vizuinile le pun în undă fără jenă. Să-i arătăm omului simplu, alegătorului, că el e cel care contează, nu parlamentarul infracţional care s-a căţărat acolo unde e, pe spinările cocoşate de impozite ale celor mulţi şi nebăgaţi în seamă decât o dată la 4 ani. Nu, cel care contează cel mai puţin e chiar „alesul”, în timp ce alegătorul este cu adevărat important. Azi, aceasta normalitate europeană e răsturnată, dar „Acţiunea Naţională” va lupta pentru revenirea ei în peisajul politic românesc.

Ţara nu mai are nevoie de partide de stânga, goale de idei şi pline de vorbe fără suport! Să arătăm că acele partide de „centru-dreapta” sunt creeatii bolşevice, schimonoseli jalnice a ceea ce ar trebui să fie partidele politice. Liberalismul de nuanţă comunistă şi-a arătat „virtuţile” şi, pe cale de consecinţă, eficienţa în a spolia bugetul naţional. În acest moment noi nu mai avem politicieni, ci doar o adunătură infracţională care sfidează o ţară întreagă, un sistem democratic şi o Europă ce asista perplexă la cele petrecute pe scena politică de la Bucureşti. E momentul ca toate astea să înceteze şi noi, cetăţenii obişnuiţi, să ne luăm ţara înapoi şi să o facem să meargă înainte, până când ea va ocupa locul meritat în peisajul european. Da, dar asta nu e posibil fără o şcoală de gândire, una care să promoveze superbele idei de dreapta pe care cu toţii le-am moştenit de la cei care au acceptat să-şi distrugă viaţa în lagărele comuniste, pentru a apăra ideile naţionale, la rândul lor moştenite, prin înaintaşi de seamă, de la „fondatorul” dreptei româneşti, domnitorul Ştefan cel Mare. Deviza lui „Crucea, Steagul, Moldova” a reprezentat secole la rând sinteza dreptei naţionale. Îmbrăţişând moştenirea istorică, „Acţiunea Naţională” va arăta că în politica naţională, ceea ce contează înainte de orice sunt credinţa străbună, poporul şi ţara.

Această platformă, această şcoală de gândire nu este deschisă oricui, chiar dacă asta ar spune orice „democrat”, ci doar acelora care azi sunt anonimi, dar cu inima mare şi deschisă. Politicienii de toate culorile sunt excluşi de la participarea activă în sânul „Acţiunii”. Nu dorim ca politicianismul iliescian să infesteze iar o organizaţie ce are menirea de a restitui cetăţeanului ceea ce îi aparţine de drept, dar vom lupta pentru promovarea oamenilor oneşti ce înţeleg să se dedice politic naţiunii care i-a ridicat. Vom combate vehement ipocrizia politică, minciuna de stânga şi coteriile de orice fel cu acele partide de inspiraţie comunistă. „Acţiunea Naţională” va fi mereu profund anti-comunistă, dar şi împotriva oricăror forme de manifestare mascată a flagelului care a afectat grav fiinţa naţională, comunismul. Nu mai acceptăm ca foşti activişti de partid comunist, azi să se erijeze în „stâlpi” ai... dreptei româneşti, nu mai putem tolera continuarea acestui model de politică, pe care azi îl vedem răspândit ca o ciumă roşie.

În altă ordine de idei, economia românească grav afectată are nevoie de dreapta. Se ştie că în orice ţară normală, alternanţa la guvernare dreapta-stânga este motorul democraţiei şi suportul pentru o economie stabilă. România a ajuns în starea economică de azi pentru că nu avem un partid de dreapta capabil să impună măsuri economice similare pentru a putea produce, iar apoi stânga să consume. Alternanţa partidelor de stânga socialiste şi liberale trebuie să înceteze, altfel economia se va îndrepta către un previzibil colaps. Într-o ţară în care o stângă e înlocuită de o alta, alternanţa clasică îşi pierde complet substanţa, iar societatea nu poate progresa, ci dimpotrivă. Aici trebuie să intervenim noi, cei mulţi şi să spunem „Gata! Vrem fapte, nu vorbe!”.

Avem nevoie de un sistem de învăţământ, unul care să formeze cu adevărat, de un alt sistem de asigurări de sănătate, unul în care asiguratul să dispună integral de banii pe care i-a plătită ca taxe, de medici liberi să profeseze, nu să stea cu mâna întinsă la un salariu bugetar, de taxe reduse şi de încurajarea iniţiativei private. Dacă stânga, fie ea socialistă sau liberală, suprataxează, avem nevoie de o dreaptă care să reducă taxele şi să producă astfel încât prosperitatea cetăţeanului să înceapă să-şi facă apariţia. „Acţiunea Naţională” nu va promite nimănui bunăstarea, dar va activa pentru ca fiecare om responsabil să poată să-şi construiască propria-i bunăstare. Vom face tot ce putem pentru ajutorarea săracilor, dar nu vom încuraja niciodată pomenile bugetare oferite fără măsură şi fără discernământ mituiţilor de bodegă. Vom arăta că ideile naţionale, politice şi economice sunt ideile ce vor salva ţara de la dezastrul moral, economic şi politic pe care stânga stalinist-liberală vândută Moscovei deja l-a rezervat României.

Curs de manipulare (I) sau „ce vedeţi fără să vedeţi”

  Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze  cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).

Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava.  Va mai urma...

"Cine este socialist-liberalii şi ce face ei"?

 Motto: La o librărie vine un miliţian care-i spune vânzătoarei: „Aveţi cartea scrisă de un miliţian „Cine este, ce vrea şi ce face miliţienii?”... Vânzătoarea îi răspunde: „Ne pare rău, e epuizată”... Miliţianul: „Nu-i nimic, daţi-mi-o aşa, epuizată”.

Cred că socialiştii şi liberalii, indiferent în ce ţara ar trăi sau de ce naţionalitate ar fi, au cu toţii ceva în comun cu miliţienii. Tot ce înseamnă „stânga” manifestă aceeaşi înapoiere şi aceeaşi incapacitate de a face ceva (în afară de lovituri de stat). Cum îi scoţi din mlaştina lor verbală, cum devin aerieni, sideraţi şi impotenţi. Toată „șforţa” lor stă în... limbă, precum a lui Samson în păr. Cu limba fac politică, tot cu ea trag sforile aranjamentelor financiare şi tot cu limba mint electoratul. Raţiunea existenţei lor, baza politicii lor de stânga e minciuna. Electoratul deloc educat politic ascultă cu un aer tâmp şi decerebrat cuvântările sforăitoare şi discursurile bombastice ale socialist-liberalilor „îngrijoraţi” de viitorul „ţărişoarei”. Ochii lor goi de orice expresie privesc în zare, în timp ce socialist-liberalul din faţa lor le promite că dacă îl vor vota pe el, pe cel „responsabil”, viaţa li se va schimba brusc şi radical. El ştie că munca înnobilează, dar lasă de înţeles că nici lenea n-a omorât pe cineva, că de-aia e el acolo şi, ajutat de voturile lor, și în parlament, nu doar pentru ca „toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim”, ci, mai mult chiar, pentru cei mai leneşi dintre beţivii satului, el are pregătite un set de „măsuri” care să le aducă numaidecât ajutoarele sociale de care au atâta nevoie pentru vodca lor de pufoaică.

Stânga socialist-liberală îşi bazează politica viermănoasă pe ignoranţa oamenilor, dar mesajul ei înşelător vizează înainte de orice electoratul format din drojdia societăţii – lumpenproletariatul. Din nefericire, în această sordidă categorie socială intră, din ce în ce mai mult, categorii sociale ce anterior nu se regăseau în destinatarii  mesajelor stângii, iar asta este posibil din cauza mistificărilor pe care atât socialiştii, cât şi liberalii le ţes, pentru ca electoratul nepregătit să fie prins în păienjenişul lor. Tot acest păienjeniş al minciunii e ţesut cu răbdare, zilnic, ca urmare a unui plan subteran ţinut bine ascuns. Victimele sunt complet neştiutoare şi cred că între cele două aripi ale aceluiaşi partid de sorginte comunistă există o opoziţie, chiar dacă ea este în mod grotesc simulată şi deseori accentele false ar putea sări în ochi chiar şi unui şcolar; unui şcolar da, nu şi „bizonului” electoral...

În ianuarie 1990, ilici cuvânta în fata viitorilor săi complici întru prostirea populaţiei, unii viitori socialişti, alţii viitori liberali. Cu un tupeu formidabil, el afirmă că „Stalin era de... dreapta”, că „doctrinele sunt perimate” şi că partidele ce se înfiinţează ar trebui „să spună ce vor, să ştim şi NOI”. În acest NOI zace întreaga „filosofie” a dictaturii roşii, drapată după lovitura de stat din decembrie 1989, în „pluripartidism în interiorul fsn” sau, cum s-a numit ulterior şi se numeşte neoficial şi azi, „usl”. Astfel a marcat „cârpa kaghebistă” începutul mistificării comuniste, azi – socialist-liberale, căreia un întreg popor îi este prizonier. Popor cu o slabă memorie colectivă, românii reacţionează identic, chiar şi la aceleaşi manipulări dovedite; în mod repetat. În van le-a spus Puiu Haşotti că planul lor spunea în 2012, când usl era de o solidaritate infracţională ce a speriat Europa, că în viitor trebuie să rămână doar două partide, psd şi pnl, unul la putere şi altul în „opoziţie”, că bizonul electoral a votat ca şi când nimeni nu l-ar fi atenţionat involuntar asupra spectacolului „opoziţiei” dintre psd şi pnl, un „mezanplas” atent pus în scenă de către păpuşarul moscovit. Rând pe rând, instituţiile statului de drept au căzut în mâinile conspiratorilor naţionali, singura care încă mai „mişcă” fiind Justiţia, dar nici ea nu se simte foarte bine... Ascultaţi vorbele lui Felix, care v-a fost infractor kaghebist până ce a intrat temporar la puşcărie: „Nu vom avea puterea totală (dictatorială, altfel spus) până nu vom pune mâna pe Justiţie”; adică în scurt timp, cu Felix în libertate, deși e condamnat definitiv la 10 ani de recluziune și penitenţă.

Decalogul după Macabei

Motto: „Cei patru macabei erau trei, Sf. Luca şi Matei, dar şi ăla singur, iar cu sergentul Zece/ care-i şi întrece”. (folclor imaginar)

1. Iar Dealul Cotrocenilor fumega tot, că Se pogorâse Preşedintele liberal pe el în foc; şi se ridică de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor şi tot dealul se cutremură puternic.

2. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Monica grăia, iar Preşedintele îi răspundea cu glas.

3. Deci, fiind pogorât Preşedintele pe Dealul Cotrocenilor, pe vârful dealului, a chemat Preşedintele liberal pe Monica în vârful dealului şi s-a suit Monica acolo.

4. Atunci a zis Preşedintele către Monica: "Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Preşedinte, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei”.

5. Zis-a Monica către Preşedinte: "Nu se poate că poporul să se suie pe Dealul Cotrocenilor, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme şi ai zis: Trage hotar împrejurul dealului şi-l sfinţeşte cu inutilitatea Ta!"

6. Iar Domnul i-a răspuns: "Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Ponta; iar parlamentarii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Preşedinte, ca să nu-i lovească Preşedintele". Şi s-a pogorât Monica la popor şi i-a spus toate.

7. Atunci a rostit Preşedintele înaintea lui Monica toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Preşedintele şi Dumnezeul tău liberal, Care te-a scos din coada clasamentului electoral şi din casa anonimatului politic. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

8. „Să faci o asociaţie civică de stânga şi să spui că e de dreapta, tot aşa cum şi eu am spus fraierilor care m-au crezut, în campania electorală. Să o faci, dar să nu cumva să abandonezi stânga şi să-ţi faci chip basist cioplit. Să nu i te închini lui, nici să-i slujeşti, ca Eu sunt Preşedintele tău şi sunt un Preşedinte zelos, care pedepsesc pe copiii tăi politici pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam ideologic şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce fura şi păzesc hoţiile noastre bugetare”.

9. „Cinsteşte pe tatăl tău politic, ilici, cel care a făcut civismul tău să pară de dreapta, dar şi pe mama ta liberală, ca să-ţi fie ţie bine şi să rămâi mulţi ani în politica pe care ţi-o va da Preşedintele tău klausian”.

10. „Să-ţi aminteşti că şase zile vei minţi poporul tău cu liberalismul şi cu civismul tău şi în ziua a şaptea să te odihneşti. Iar ziua a şaptea să fie de odihnă şi să nu mai spui nimic, nici la tele-vizuini să nu mai apari, ci doar să te ocupi ca lumea să creadă că tu faci opoziţie”.

11. „Asociaţia ta să o faci împreună cu aceia care se ocupa de fondarea asociaţiilor fără rost, cu Marian Supradotatul şi cu Hadrian, ca tot ei au (în)fundat şi Mişcarea Populară care nu e”.

12. „Să nu ucizi! Dacă doar minţi şi înşeli, asta n-a omorât pe nimeni”.

13. „Să nu fii desfrânată! Să nu te înhăitezi cu ai lui Băsescu şi să nu întinezi nobilele idealuri ale liberalismului”.

14. „Să nu furi! De asta se ocupa apostolii socialiştilor şi arhanghelii roşii ai liberalilor”.

15. „Să nu mărturiseşti adevărul împotriva aproapelui tău liberal sau, Doamne fereşte!, împotriva stăpânilor din Piaţa Rosie!”

16. Să nu doreşti partidul aproapelui tău liberal, ci să-ţi faci tu unul. Să nu doreşti nici funcţia lui, nici bugetul, nici electoratul şi nici rolul pe care taika ilici i l-a hărăzit fiecăruia, ci să joci rolul tău de politician care dă interviu pisicii şi care îşi pune desene infantile pe paginile de internet”.

17. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut dealul fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat la telenovele, temându-se.

18. Şi a stat tot poporul departe, iar Monica s-a apropiat de întunericul unde era Preşedintele, în biroul cel luminos al lui ilici.

19. Atunci Preşedintele a zis către Monica: „Aşa să vorbeşti poporului şi aşa să vesteşti: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi, ci să-Mi laşi mie şi alor mei aurul şi argintul şi toată crema bugetului de stat. În tot locul unde vei pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez cu câte ceva din politică şi să nu te sui pe trepte la Palatul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta doctrinara!"

20. „Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor: Asociaţia să fie legată de numele tău şi pe numele tău, cum a făcut Neamţu, ca să-ţi fie uşor să treci înapoi la liberal-socialisti (să nu dai mai mult de 900 de arginţi pe ea, că nu face). Coteria să-şi propună cam tot ce e deja în Constituţie, iar obiectivele să fie cât mai generale, să sune frumos, dar să fie lipsite de orice conţinut; vrem stăpânirea poporului, nu deşteptarea lui”.

21. „Dacă vei avea nevoie de ajutor, să nu vii la Mine şi nici la Nelu Cotrocelu’, că îl ai pe Marean Supradotatul lângă tine, aşa că nu-ţi mai trebuie altul care să te-ncurce. Iar dacă vei împlini toate acestea, a ta va fi împărăţia politicii, chiar dacă undeva mai în dos, pe stânga”.

To Captain Bligh, with love !

 Cine s-ar fi gândit acum zece ani că Traian Băsescu va produce, el singur, o asemenea reacţie socială, o asemenea frământare, un asemenea şoc pe „piaţa” politică plină ochi de comunişti „răspopiţi”? Cine se gândea în urmă cu zece ani că Traian va pune, o spun din nou – el singur, „nava” numită „România” pe linia de plutire europeană la cele mai înalte standarde politice şi geostrategice?

După 15 ani de „comenduire” iliesciană, „România” devenise un „barcaz”, o ţară practic nereprezentată internaţional; cine în bătrâna Europă era interesat să afle punctul de vedere politic al „cârpei kaghebiste”? Cine era curios să ştie ce crede România despre NATO, UE sau orice altceva? „România iliesciană”, reprezentată astfel formal, mergea la summit-uri şi moţăia în scaun, ascultând discursuri, ca în vremurile „bune”, vremurile plenarelor, congreselor şi „nobilelor idealuri ale comunismului”. Nu, nu era România noastră, ci era România „lor”, a jivinelor roşii care mai târziu, când Preşedintele, de la tribuna Parlamentului condamna oficial comunismul, tropăiau, huiduiau şi urlau ultragiaţi de o asemenea îndrăzneală. El, Preşedintele, făcea astfel necesara reparaţie morală pe care un popor îndelung oprimat sub cizma bolşevică o merita. „Ei” în schimb, se simţeau ameninţaţi de acest „captain Bligh” care îşi permitea să le afecteze interesele. Atunci a început lupta „sistemului” cu Traian Băsescu... Azi, când Preşedintele îşi încheie mandatul, aceleaşi vietăţi care protestau împotriva condamnării comunismului, „bat” cruci peste cruci şi cuvântează ipocrit şi „anticomunist”; azi ei sunt socialişti şi social-democraţi, dar şi liberali şi conservatori, orice, numai comunişti nu.

Căpitanul nostru Bligh a pus stavilă în două rânduri „revoltei de pe Bounty”, care a fost Parlamentul. De fiecare dată, Traian s-a ridicat în faţa lor, deasupra lor şi, ca „un fleac, i-a ciuruit”. Zece ani frământaţi, zece ani în care coteria anti-nationala a încercat să-l anihileze pe cel mai periculos duşman al lor, zece ani în care jivinele şi-au încasat-o cu program, dar şi zece ani în care România s-a ridicat datorită „căpitanului” ei. Prin Traian Băsescu, România a devenit o voce autorizată la nivel european şi internaţional; în UE nu s-au „mişcat” multe fără ca liderii europeni să-i ceară părerea şi „căpitanului”, iar NATO şi-a găsit în el un stâlp de susţinere al luptei lumii civilizate împotriva expansiunii roşii şi a terorismului. Timp de zece ani, deseori aproape singur (dar nu şi de la distanţă), Traian a făcut o Românie frumoasă, o ţară respectată, o Românie modernă şi civilizată, care nu poate fi adusă înapoi în „evul mediu” mineresc nici de către ilici şi nici de către acoliţii săi socialist-liberali.

Dar, contrar aparenţelor, misiunea lui Traian Băsescu nu s-a încheiat, ci abia acum începe cu adevărat. Într-o viaţă trăită complet, întâlneşti greu oameni providenţiali; greu sau deloc... Pentru România, Traian a fost Preşedintele providenţial şi, n-am nici o îndoială, va fi Omul providenţial, cel care va duce „schimbarea la faţă a României” până la capăt. Din poziţia sa de Preşedinte, a făcut ceea ce putea face un preşedinte în limitele Constituţiei; ca lider politic, el va realiza ceea ce azi pare imposibil, după „normele” partidelor iliesciene: renaşterea politică a românilor, emanciparea lor şi, ca o lovitură dată „sistemului” (poate nu ultima) – implicarea alegătorului în politică şi „reanimarea” blazaţilor, a celor pe care atât de mult s-a străduit ilici să-i ţină departe de politică; de politica „lor”...

Sistemul politic de până acum, cel în care partidele ba colaborează, ba îşi fac „opoziţie constructivă” este unul care exclude din treburile „cetăţii” tocmai cetăţeanul. Conducerea efectivă a fost acaparată de o clică de politruci semidocţi (uneori chiar sferto-docţi), în beneficiul ei şi în slujba intereselor ei; ce vrea, ce gândeşte sau ce crede cetăţeanul – nu e deloc important pentru viermuşii roşii bugetofagi. Aceasta mocirlă politică, plină de mirosul pestilenţial al furtului, minciunii celei mai josnice şi al înşelătoriei de cea mai joasă speţă, vine Traian Băsescu, începând chiar de azi. El este cel care va asana mlaştina şi va elimina miasmele otrăvite de comunismul cu „faţă umană” conceput şi pus în „operă” de către „despotul luminat”, ilici. În viitorul imediat, el va face din PMP un partid altfel decât cele ridicate după modelul moșiliesc. „Altfel” nu e doar o vorbă, nu e o formă fără fond şi nu are nevoie de explicaţii literare. „Altfel” este, înainte de toate, credinţă, efort, implicare, onoare, cinste şi, nu în ultimul rând, suprema dovadă că politica nu e doar necinstită, ci că ea poate fi şi onestă, dar şi benefică pentru organismul social secătuit de energiile sale vitale, în anii de trecere de la comunismul abject la socialismul de tip fascist.

Traian Băsescu este Liderul! România de azi are o gravă boala politică: are conducători/şefi de partide, dar nu are lideri capabili să transmită cetăţenilor mesaje coerente şi credibile. Ele sunt conduse de nişte neterminaţi politic, nişte arătări puse în fruntea lor de către o camarilă nevăzută de multe ori, şefi de partide ce nu vor deveni niciodată lideri cu adevărat. Acesta e atu-ul lui Traian: carisma, inteligenţa şi discursul uman au făcut din el un conducător adevărat care acum vine să schimbe faţa politicii româneşti, aşa cum a făcut-o şi la nivel european ca Președinte. Aşa cum am spus-o nu o singură dată, sunt şi voi fi trup şi suflet alături de Preşedintele meu când şi dacă va avea nevoie de mine! Să faci, Traiane o ţară, ca soarele sfânt de pe cer!

Incendiul anarhiei

 În politică, valorile au un caracter transversal uneori şi se pot întâlni, după caz, atât în dreapta, cât şi în stânga, cum ar fi, de exemplu libertatea, naţiunea, justiţia sau toleranţa. Altfel spus, valorile au circulat de la stânga la dreapta. La început, stânga făcea apologia libertăţii individuale, în timp ce dreapta îi opunea autoritatea, abnegaţia, familia. Acum, dreapta apără importanţa unui stat imparţial şi în serviciul interesului general, în opoziţie cu o stânga înclinată spre acapararea întregii puteri. Socialismul aduce justificarea unui stat de stânga şi, puţin câte puţin, cu noţiunea de justiţie socială se vrea apărătorul statului, instrumentul egalităţii şi al colectivităţii, în timp ce dreapta apără avantajele libertăţilor individuale. Valorile următoare sunt considerate ca fiind caracteristice dreptei: merit, ordine, securitate, tradiţie, conservatorism. Prin opoziţie, valorile următoare sunt de stânga: egalitate, solidaritate, progres, nesupunere/frondă.

Alain de Benoist creionează următoarele valori ale unei mişcări de dreapta:

1. Ideea că omul este mereu modelat (dar nu neapărat determinat) de valori ce-i sunt anterioare, deci pe care le moşteneşte;

2. Ideea că instituţiile sunt necesare omului pentru a se forma;

3. O anumită aspiraţie la ordinea socială;

4. Tendinţa de a prefera libertatea şi nu egalitatea, cele două intrând în conflict;

5. Ideea că societatea e mai mult decât suma individualităţilor care o compun;

6. O anumită tendinţă de a prefera concretul în raport cu abstractul, organicul în raport cu intelectul pur, particularul în raport cu generalul, forţa în raport cu cunoaşterea („viaţă activă” în raport cu „viaţa contemplativă”).

În vălmăşagul de utopii de stânga, românii se văd obligaţi să-şi găsească salvarea în dreapta. Încă în construcţie, dreapta trebuie să se organizeze rapid, ca o necesitate obiectivă în folosul statului, pe cale de consecinţă – în folosul cetăţenilor. Aşa cum se ştie, o stângă comunistă scoasă din sistemul economic centralizat, nu e capabilă să asigure nevoile economice ale statului decât prin creşterea fiscalităţii, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în guvernările anterioare ale neo-bolșevicilor, din 1990 încoace. În 2013, caracteristicile de guvernare ale stângii nu s-au schimbat, dar, folosind efectele măsurilor economice drastice luate anterior de guvernele Boc şi Ungureanu, au „reuşit” să nu crească brusc taxarea. Dar 2013 s-a încheiat, iar 2014 a venit cu un iureş de creşteri de taxe şi impozite, ceea ce e absolut firesc pentru o guvernare de stânga. Fireşte, această creştere a fiscalităţii afectează grav cetăţeanul, dar şi investiţiile pe care statul nu le mai poate susţine. Tot ca o consecinţă, investitorii sunt din ce în ce mai puţin convinşi că România este potrivită pentru dezvoltarea unei afaceri şi caută (e totuși o criză mondială) o piaţă mai propice. Costurile pe care statul român le va plăti pentru că şi-a permis luxul de a îndepărta investitorii străini sunt enorme; pe de o parte, statul pierde banii pe care investitorii şi-i vor muta pe pieţe mai generoase, iar pe de altă parte, suma colectată la buget se va diminua drastic şi progresiv.

În acest climat economic nedorit, viitorul nu e greu de creionat: economia va intra în recesiune prin scăderea continuă a creşterii economice, banii ce vor veni la buget vor fi din ce în ce mai puţini, în primul rând pentru că fiind un an de două ori electoral, guvernanţii neo-bolșevici se vor feri să ia măsuri de recuperare a banilor la buget, mai ales că unul dintre campionii evazioniştilor e chiar unul de-al lor, şoferul semianalfabet devenit primar de sector. Anul ăsta a fost compromis încă din prima zi, dacă vrem să luăm în discuţie o evoluţie economică. Un guvern comunist într-o economie de piaţă, dar susţinut de un parlament fioros supradimensionat în partea puterii roşii, nu va avea încotro şi va elabora o strategie de recuperare a pierderilor pentru anul viitor. Dacă vor rămâne la guvernare, 2015 ne va găsi cu o economie în curs de destrămare şi cu o populaţie deja sleită financiar de taxare, dar care se va vedea obligată să suporte adevărata creştere de preţuri, taxe şi impozite, mai ales că nu va mai există Traian Băsescu să li se opună. Fără dubiu, obişnuinţa le e o a doua natură, aşa că vor încerca o lovitură de stat, singura capabilă să-i facă să reziste la putere. Nu, ei nu au vrut ca alegerile prezidenţiale să se desfăşoare democratic (tot ce e democratic, pentru ei e „reacţionar”), întâi de toate pentru că nu-şi pot permite luxul de a nu-şi adjudeca fotoliul prezidenţial pentru o marionetă de-a lor. Un Preşedinte ar fi însemnat moartea lor politică, cu toată unificarea de azi a stângii împotriva interesului naţional. Procesele penale din ce în ce mai dese şi care se încheie cu condamnări mici, dar condamnări cu executare, completează tabloul derutei în care se afla stânga comunistă, care nu ştie în ce direcţie să se orienteze mai întâi: spre economia naţională pe care vor să şi-o adjudece privat sau spre justiţia care le poate distruge nu doar viitorul politic, ci şi viaţa...

În aceste condiţii, falimentul stangii comuniste se apropie, chiar dacă în România el vine mai târziu decât în celelalte ţări foste socialiste, unde partidul comunist, indiferent cum a fost el rebotezat, a căzut într-un plan cu totul secundar. Socialismul bolşevic a dovedit peste tot în lume falsitatea ideilor promovate, idei ce pot fi rezumate printr-o butadă a unui fost ministru de externe al Rusiei: „ca discuţie filozofică e interesantă, din păcate fără aplicare practică”. 

„Noaptea de iarnă a unei zile de vară”

 Cam aşa am putea rezuma propunerea deloc nouă reiterată de Ioan Rus, ca o invitaţie către „dreapta” de nu se „bate” cu „stânga”, ci din contră, să colaboreze. O asemenea năzdrăvănie doar mintea coruptă de stalinism a lui ilici putea să conceapă, dacă realitatea n-ar fi fost una foarte diferită şi ieşită complet din tipare, doctrine şi ideologii. Dar să începem cu începutul, adică să analizăm întâi usl, defunct formal, dar viguros în practică oneroasă politică...

Când psd s-a aliat cu pnl (aripile celelalte sunt doar de decor şi importante ca voturi în parlament, că în rest ele nu există mai mult decât partidul socialist-taricean), anumiţi „analişti” comentau haotic despre uniunea... „dreptei” cu „stânga”, alţii despre „necesitatea naţională” („interesul naţional” a devenit cea mai josnică justificare a diverselor coterii roşii) de a lupta „strânsuniţi” împotriva „dictatorului” Băsescu, cel care oricum nu avea destule instrumente pentru a influenţa instituţiile statului proaspăt acaparate prin lovitura de stat... tocmai de către usl, acelaşi usl care se bătea cu „interesul naţional” în piept. Cu toate astea, o alianţă de dreapta-stânga nici nu a existat undeva şi ea nici nu e posibilă nici din punct de vedere economic şi nici politic, doctrinar sau ideologic... Nu e posibilă în lumea democratică, dar, iată, foarte posibilă în democratura din România.

Fără să ne referim la doctrine sau ideologii, să analizăm un pic mic cele două concepte fundamental opuse: stânga şi dreapta. Cele două mari grupe politice nu sunt doar opuse, ci şi ireconciliabile; sunt ca Soarele cu Luna: se „aleargă” reciproc, dar nu se ating niciodată (decât la extreme, dar nu asta ne interesează acum). Aşa cum spuneam, cele două reprezintă însăşi opoziţia politică, o „reconciliere” a lor conducând automat la o degringoladă politică universală; noroc că aşa ceva nu se poate întâmpla. Conceptual, partidele de dreapta sunt cele care elaborează politicile economice derivate natural din ideologia pe care ele o promovează şi sunt acele partide care produc creşterea economică în orice ţară cu democraţie stabilă. Dar această creştere nu e deloc lipsită de anumite costuri la nivel social, ceea ce creează în masa de votanţi o anumită preferinţă pentru stânga în ciclul electoral următor. Aşa ajunge la putere stânga, ea fiind cea care relaxează prin pomeni şi ajutoare sociale corpul electoral. Doar că stânga este incapabilă să producă sau măcar să menţină acea creştere economică realizată de dreapta anterior, ea constituindu-se în „consumator” al veniturilor. Cum dreapta nu poate produce atât de mult cât e capabilă stânga să consume, cel mai târziu după jumătatea mandatului, stânga se exprima „economic” mărind fiscalitatea. De altfel, ca peste tot, stânga românească socialist-liberală nu a fost în stare decât să crească taxarea şi să inventeze noi impozite generatoare de fonduri bugetare.

În ţările cu economii stabile, alternanţa la guvernare nu lasă urme, stânga consumând destul de mult din ceea ce dreapta a reuşit să acumuleze (exemplul Franţei), fără a cheltui chiar tot. În alte ţări, Germania, de exemplu, o continuitatea a dreptei creştin-democrate a asigurat ţării un loc economic de invidiat la nivel internaţional. Chiar şi în România, un guvern Boc inspirat de un partid de stânga (fostul pdl), dar confruntat cu situaţia economică lăsată de stânga liberală, a fost obligat să apeleze la măsuri economice majoritar de dreapta, măsuri care au generat o creştere economică solidă şi sănătoasă.

Ceea ce propune Ioan Rus nu e propunerea sa, ci el este doar vocea partidului care nu se „simte” prea bine în degringolada ideologică în care se află. Urmaş al partidului comunist şi populat la vârf cu toţi analfabeţii pe care îi putea aduna de pe străzi şi din puşcarii un partid de teapa psd, el se află acum într-un proces de trecere de la o „social-democraţie de caviar” către un neoliberalism moscovit-oligarhic. La rândul său, pnl se vede nevoit să poarte „stindardul” unei false drepte, treabă uşoară în ochii unui electorat complet nepregătit, dar aproape imposibilă dacă se va vedea în situaţia de a se confrunta cu un partid cu adevărat de dreapta. Aşa cum se vede, cele două partide de stânga încearcă să-şi armonizeze nu doar metehnele, ci şi ideologia care încă e halucinant de departe de orice principii politice aplicabile în democraţiile europene. De altfel, sub o altă formă, usl, partidul „pluripartidismului în interiorul fsn” va renaşte fără să fi dispărut, îmbrăcat în aceleaşi „zorzoane” fasciste, aşa numitul „liberalism social”, atât de potrivit şi psd-ului, dar şi partenerului său infracţional – pnl.

Dreapta din suflet

 Motto: „...Cine, până la vârsta de 30 de ani, nu e „progresist”, nu e de stânga şi democrat, n-are inima, dar dacă peste 30 de ani nu e conservator, e cretin”. (Petre Ţuţea)

Era în vremea când citeam tot ce prindeam, uneori strict pentru informaţia brută, alteori cu o notabilă participare afectivă... Încheiasem de puţină vreme perioada în care „idealurile nobile” contau, mai ales că se devoalase ce se ascundea în spatele vorbelor frumos „colorate”, dar complet goale de conţinut: minciuna, escrocheria, manipularea şi cinismul rece, calculat şi josnic, crima chiar, cele care pot fi altfel sintetizate într-un cuvânt: stânga. Atunci s-a întâmplat să citesc o frază spusă de un om care plecase într-un război ce nu-i aparţinea „doar” pentru că „se trăgea cu mitralieră în obrazul lui Cristos” şi era gata chiar să moară pentru a apăra o credinţă, credinţa lui. Spunea într-o scrisoare adresată cumnatului său „să faci o ţară ca soarele sfânt de pe cer”; a scris asta şi apoi a căzut secerat de mitraliere comuniste...

Apoi am început să înţeleg că a fi de dreapta nu înseamnă deloc o opţiune politică sau, cel puţin, nu doar politică. Înainte de orice, dreapta presupune apostolat în slujba unui crez, o asumare până dincolo de limite a unui set de idei, a valorilor naţionale fundamentale, înseamnă onoare, cinste, morală, dar şi să te pui la dispoziţia interesului naţional, oricât de mult te-ar costa asta; cum spunea Petre Ţuţea, „dacă vom muri toţi aici – eram tânăr, în haine vărgate şi în lanţuri - nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el; ne-a făcut onoarea să murim pentru el”.

Dreapta nu e „la modă”, nu e o cale de a parveni şi nici o modalitate de a-ţi construi o carieră profesională prin politica pe care ea o promovează. Dreapta e inimă şi crez, e suflet şi luptă pentru un ideal adânc înrădăcinat, dar e şi suferinţă, durere şi sacrificiu. Dreapta nu e niciodată „vorbită”, nu e declarativă şi nici superficială. Dreapta e faptă, credinţă şi inimă, e tot acel „ceva” care a făcut din poporul ăsta unul care mult a suferit, dar şi-a păstrat nealterate principiile care au făcut din el un supravieţuitor latin în „marea” slavă. Fundamental, românii sunt de dreapta şi pentru că au inimă şi pot simţi naţional. Ei au fost mereu prezenţi acolo unde a fost nevoie, atunci când la cârma ţării nu erau instalate lepre, dar le-au şi întors spatele celor care au încercat să pună în pericol ţara. S-au temut de Ştefan cel Mare, l-au adorat pe Ioan Vodă cel Viteaz şi l-au dispreţuit pe Petru Şchiopul şi de fiecare dată au avut dreptate în judecata lor simplă, naţională. Dar timpul nu e mereu un aliat, aşa că în zilele noastre întâlnim din ce în ce mai rar „răzeşi” şi din ce în ce mai mulţi „fanarioţi”. Poate să pară îngrijorător, dacă privim la suprafaţa timpului nostru, dar la scară istorică fenomenul „comunizării” de azi va rămâne ca o gripă. Nu, stânga nu are cum să mintă în asemenea hal încât să schimbe structura unui popor de dreapta, ci doar profită mârșav  de o conjunctură încă favorabilă, dar şi asta, tot prin minciună, înşelătorie şi sperjur, luând în deşert numele Domnului şi minând de la temelie Biserica.

Contrar mistificărilor la care a fost supus un întreg popor vreme de 25 de ani, dreapta şi stânga sunt ireconciliabil opuse, dreapta e tot ceea ce stânga nu este și nu poate fi: dreapta e faptă, cinste şi adevăr, stanga – promisiuni fără acoperire, furt şi minciuna cea mai grobiană; dreapta e naţională şi păstrătoare a tradiţiilor autentice, stanga – antinaţională, distructivă şi manelizatoare; dreapta iubeşte justiţia, în timp ce stânga o corupe și și-o subordonează; nu în ultimul rând, dreapta e suflet românesc, stanga – spirit străin şi cel mai adesea inamic, coterii şi aranjamente de grup. Dreapta e tolerantă, dar nu poate duce toleranţa până la absolut, când stânga unelteşte împotriva interesului naţional, cum nici Iisus n-a mai fost când cu biciul i-a alungat pe zarafi din Templu. Stânga, în schimb, e perfidă şi copiază principii valoroase ale dreptei, le schimonoseşte şi apoi le afişează îmbrăcate în spoiala internaţionalistă care a dus la apariţia „limbii de lemn”. Dacă dreapta înseamnă credinţă profundă şi discretă, stanga dovedeşte doar afişarea deșănţată şi populistă, deseori penibilă şi greţoasă, a unei religiozităţi doar simulate, şi atunci de circumstanţă.

A venit vremea ca dreapta românească, populară, creştină şi democrată să-şi facă apariţia, să cucerească suflete şi să atragă conştiinţe ce azi se vânzolesc neliniştite între diversele curente ce simulează dreapta, o declară, fără a putea s-o aplice pentru că vin din stânga. Şi pentru că orice dreaptă are nevoie de un lider, dreapta românească are nevoie de Traian Băsescu... El nu e preşedinte, ci este şi va rămâne Preşedintele!

Dreapta și ieşirea din minciună

 După 1990, românii au înţeles încet ca „revoluţia” a fost o lovitură de stat şi că „schimbarea la faţă a României” era doar una de suprafaţă, dar care subteran asigura supravieţuirea hoitului roşu comunist, acest moroi care încă mişca, un mort viu ce se încăpăţânează să nu plece în ceea lume. Fireşte, ei n-au înţeles nici ce e „dreapta” şi nici măcar dacă între „stânga” iliesciană şi mult declarata „dreaptă” e vreo diferenţă, pentru că deosebirile n-au reuşit să le vadă. Reacţia populară la o mistificare mai mult intuită de populaţie decât înţeleasă în conştient, cea a liberalismului ce dorea să pară de dreapta, a fost clară şi netă: absenteismul masiv de la procesele electorale. Jumătate din populaţia cu drept de vot, uneori mai mult de jumătate, a ales să nu-şi dea girul unor înşelători profesionişti, foşti activişti ai partidului comunist, acum risipiţi în diversele partide ce fac practic aceeaşi politică, de stânga, ele alternând periodic ba la putere, ba în „opoziţie”.

Da, „dreapta” românească de azi e o uriaşă mistificare comunistă care trebuie să înceteze. Omul simplu, deseori credul, alteori doar trăind cu speranţa că „poate de data asta ăştia vor schimba ceva” a aşteptat 25 de ani ca aceleaşi partide să îi aducă, dacă nu bunăstarea promisă din vorbe goale, măcar stabilitatea vieţii de zi cu zi. El nu ştia că „alternanţa la guvernare” din toţi aceşti ani a fost marcată de schimbarea unor politici de stânga, cu alte politici, tot de stânga, dar frumos „ambalate” ca fiind de dreapta. În timpul ăsta, foştii „săraci, dar curaţi” au devenit halucinant de bogaţi şi „murdari”, „despotul luminat” al anilor '90 a fătat pui vii cu aceeaşi apetenţă pentru puterea maoist aplicată, discreţionară. În această direcţie s-au manifestat în Parlamentul European, în cel naţional, în media sau în faptele lor, atât stânga socialist-nazistă, cât şi stânga liberal-fascistă. Au confiscat împreună revolta din decembrie '89 şi tot împreună au confiscat noţiunea de „dreapta” sau de Piaţa Universităţii. Da, au confiscat termeni, au înşelat, au minţit şi mint şi azi, dar un lucru nu-l pot face: nu se pot substitui nenăscutei/ne-renăscutei drepte româneşti. Nu pot şi nici nu vor putea s-o facă, întâi de toate pentru că adevărata dreaptă este inamicul numărul 1 al stângii, cea care va „dezbraca” stânga de toate panglicile verbale cu care ea s-a împopoţonat pentru a trece drept orice altceva decât este: o plagă sângerândă pe trupul chinuit al ţării!

Se vorbeşte mult despre „dreapta”, fără ca mereu să-i fie înţelese sensurile, principiile şi rostul ei istoric dovedit obiectiv. Apariţia sau reapariţia unei drepte româneşti este, înainte de orice, o necesitate istorică şi una obiectivă, valabilă la noi sau oriunde există o societate democratică. Dreapta punctează istoria unei naţiuni prin capacitatea ei de a acumula, de a produce, de a ridica economia, în timp ce stânga este cunoscută, tot istoric şi universal, drept consumatoarea valorii produse anterior de dreapta. Alternanţa la guvernare, cea reală, nu cea simulată timp de 25 de ani este „jocul” dintre producţie şi consum. Când această alternanţă se dezechilibrează, economia o poate porni în sus, dar cu costuri sociale însemnate, dacă dreapta stă prea mult la putere sau, din contră – în jos, dacă la putere stă stânga mai mult decât poate suporta economia.

Cel mai bun exemplu îl întâlnim în istoria noastră recentă: după 20 de ani de măsuri populiste, de spoliere a bugetului de stat şi după o falsă perindare (practic o „alternanţă” stânga socialistă – stânga liberală), economia românească era vlăguită şi la un pas de prăpastie. Aşa a găsit Emil Boc economia şi tocmai necesitatea l-a obligat să ia măsurile atât de impopulare pe care toată lumea le cunoaşte. Măsurile lui, detestate de mulţi, au însănătoşit economia, punând-o pe un drum ascendent, chiar invidiat la nivel european. Deşi Boc nu aparţinea unui partid de dreapta, măsurile adoptate au fost indiscutabil de dreapta şi ele au adus, pe lângă temporarele tăieri de salarii bugetare, o creştere economică însemnată, mai ales într-o Europă marcată de criză şi de importante scăderi ale economiilor naţionale. Dar guvernarea Boc a fost întreruptă brutal, prin complot, cumpărare de conştiinţe, minciună şi înşelătoria cea mai grobiană, iar la putere a venit stânga maoist-guevaristă. În doar trei ani, guvernarea debilă a usl a reuşit să ducă economia ţării de la o creştere spectaculoasă, la un deficit drastic, cel înregistrat de organismele europene în aceste zile. Lăsând deoparte comentariile, avem un tablou complet al capacităţilor dreptei de a produce şi al stangii de a distruge economic.

Aceste realităţi, această necesitate istorică a existenţei unui partid de dreapta nu pot fi în nici un fel evitate de „şmenarii” politici, fie ei de „stânga caviar-maoistă” sau de stânga liberal-bugetofagă. Orice partid de dreapta a fost primit, cel puţin la noi, diferit de populaţie şi de mass media. În timp ce populaţia a înţeles ideile generoase ale unei drepte sănătoase, presa s-a manifestat mereu şi tradiţional împotriva ei, ceea ce nu va însemna nimic în raport cu acel curent formidabil pe care îl reprezintă o dreaptă care își va face datoria faţă de ţară. Da, România de azi are nevoie de dreapta, are nevoie ca ea nu doar să apară, ci să FACĂ acolo unde stânga PROMITE găunos. Dreapta pe care o ţară întreagă o aşteaptă va veni curând şi va avea o ascensiune de neoprit. De ce spun asta? Pentru că dreapta reală reprezintă ieşirea din tiparele comuniste, ceea ce îi va lua pe nepregătite pe manipulatorii de azi ai noţiunii de „dreapta”, mistificatorii unei populaţii pe cale de a-și pierde busola. Când omul simplu va vedea dreapta în acţiune, abia atunci va înţelege cât de odios a fost minţit timp de 25 de ani şi se va alătura natural acestei forţe politice în stare să scoată ţara din minciună, din marasmul social, moral şi economic.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă” şi salvaţi

 În ianuarie 1990, Piaţa Victoriei se umplea de demonstranţi care protestau împotriva primelor măsuri iliesciene de acaparare a puterii împuşcatului Ceauşescu. Cei care simţiseră gustul democraţiei îşi arătau opoziţia faţă de proiectata democratură a acestui Ceauşescu al II-lea, anti-naţional, spre deosebire de primul. Pentru a le „băga minţile-n cap”, proaspătul „dictator luminat” le-a servit demonstranţilor „reţeta” Tien An Men: batalioanele naziste de ciomăgari ai lui Dan Iosif, care le-au arătat idealiştilor că „democraţia” aparţine bâtei, nu lor. Confirmarea nu s-a lăsat mult aşteptată... Mineriadele iliesciene au îngrozit mapamondul prin explozia de barbarie cu ajutorul căreia ilici îşi consolida, pentru el şi pentru partidul său comunist-pachidermic, puterea totală, dar atent acoperită sub masca rânjita a „democraţiei originale”.

După bâtele lui Dan Iosif şi „ceaţa” lui Tudor Barbu, numărul celor care mai credeau în democraţia românească a început să scadă drastic. În februarie 1990, doar jumătate din Piaţa Victoriei mai putea fi ocupată cu demonstranţi, pentru ca în martie-aprilie numărul lor să scadă până la insignifiant. Piaţa Universităţii, ca fenomen anticomunist a pornit de la o mână de „nebuni” care au spus „NU” comunismului, cu orice preţ, cu orice risc. Lor li s-au alăturat apoi alţii şi alţii, oameni simpli sau genii ale culturii române şi universale, ca Eugen Ionesco sau Emil Cioran. A fost ultima manifestare şi manifestaţie autentic anticomunistă, reprimată, cum se ştie în ţară şi în lume, dar nu şi la Parchetul General, prin acea mineriadă care ne-a izolat de lumea civilizată o lungă perioadă de timp. După ce ilici le-a mulţumit minerilor că i-au dat posibilitatea ca azi să-şi lanseze cartea de „memorii” comunist-naziste, românilor le-a dispărut brusc cheful de manifestaţii, dar şi de „democraţia” iliesciană.

Aceasta era atmosfera în care au avut loc loviturile de stat din 2012 şi 2013, una de blazare, de indiferenţă şi de apatie generală a populaţiei; în fond, ce era de apărat, când „ei” oricum aveau în mână, direct sau indirect, pârghiile puterii? Cu cine să se pună ei, cei care oricum nu aveau o idee clară despre ce este democraţia, ce drepturi le conferă ea, ce partide sunt de stânga şi care de dreapta (în eventualitatea că ar fi existat şi aşa ceva în România) etc. În stradă pentru apărarea statului de drept au ieşit câteva „muşte bete”, „ameţite” de amintirea unei democraţii ce nicicând n-a fost cu adevărat, dar pe care şi-o doreau cu putere. Restul populaţiei a asistat impasibilă la atacurile care măcinau adânc ultimele rămăşiţe ale democraţiei româneşti. Fenomenul ar fi rămas lipsit de importanţă, unul marginal, bun doar pentru analişti şi istorici dacă nu apărea din „senin” o mişcare „spontană” organizată de usl: „uniţi salvăm Roşia Montană”, mişcare de stradă ce protesta iniţial împotriva guvernului pdl. „Ecologişti” bucureşteni din toată ţara demonstrau declarat pentru... orice e de demonstrat! Au făcut-o pentru a salva Roşia Montană ce nu era ameninţată de nimic, dar şi pentru Pungeşti şi alte „cauze” de interes, mai puţin naţional şi mai mult de partid usl, iar apariţiile lor au devenit treptat simptomatice.

Apariţia acestui grup important ca număr de persoane şi abulic în ceea ce priveşte „cauzele” a contrastat de la început cu absenţa aproape totală a manifestaţiilor anterioare. Opozanţii regimurilor neocomuniste se blazaseră, mai ales după apariţia site-urilor de socializare care au dat naştere „activiştilor de facebook”. „Strada”, atât de necesară pentru corectarea abaterilor de la democraţie – murise, iar locul rămăsese gol. Ca la un semn (socialist-liberal) au ocupat acest loc activiştii pentru orice cauză dorea Partidul. Şi cum toate trebuia să poarte un nume, ei şi-au spus „uniţi salvăm”. Că a fost vorba despre puterea usl sau cea ulterioară, psd, „uniţi salvăm” şi-a împlinit misiunile sub privirile „înţelegătoare” ale leprelor guvernamentale. Legea roşie îl obligă pe manifestantul opozant să ia acceptul primăriei pentru a putea demonstra, dar şi aşa doar 2 (două) ore! Lăsând deoparte că legea în sine încalcă un drept fundamental, să trecem la acele „demonstraţii” „uniţi salvăm”... În cazul lor, nimeni n-a cerut acest accept pentru că, nu-i aşa?, erau nişte demonstraţii „spontane”, iar ca durată ele s-au desfăşurat nu doar ore întregi, ci chiar zile la rând, fără ca primul oligofren guvernamental să facă apel la lege. Îşi manifesta astfel „democraţia”, admiţând în pofida propriei lor legi, manifestaţii ce îi erau utile, atât lui, cât şi complicilor săi politici şi infracţionali în raport cu statul de drept.

Încet-încet, „uniţi salvăm” au confiscat Piaţa Universităţii ca simbol al luptei împotriva comunismului, apoi ei au început să se afirme ca „anticomunişti”. Lozincile anilor '90 au reapărut, unele modificate, dar toate îndreptate împotriva a ceva ce nu e deloc prea bine precizat, atât timp cât comunismul ca doctrină nu e asumat de nici un partid din România. Aparent, unui observator extern i s-ar părea de neînţeles de ce o masă apreciabilă de oameni ar scanda împotriva a ceva deloc prezent în societate sau la guvernare, dar acţiunea are şi ea sens, chiar dacă el nu e vizibil. O demonstraţie ca aceea din seara turului doi al alegerilor era musai să fie „împodobită” cu lozinci anticomuniste şi anti-guvernamentale, implicit de susţinere a reprezentantului „anticomunist” liberal. În acest fel, ei îi formau lui Iohannis o imagine de anticomunist, detaliu imediat exploatat de „Le Monde”, care l-a făcut nici mai mult, nici mai puţin decât „herald al anticorupţiei” şi „anticomunist”. Despre alianţa sa cu Geoană, cel pe care l-a susţinut deschis la prezidenţialele care l-au făcut „preşedinte pentru o noapte” – nici o vorbă, la fel cum nici despre Felix nu s-a pomenit.

În acest fel, „uniţi salvăm” au ocupat la ordin un spaţiu pe care iubitorii de democraţie l-au lăsat liber, cel al manifestaţiilor autentic anticomuniste. Cum „reţeta” a funcţionat şi „uniţi salvăm” reprezintă şi ei o „supapă”, locul lor nu va fi luat prea curând de ceva similar, dar spontan. Să spunem că romanii au avut şansa lor să-şi apere democraţia, dar lenea şi vedetismul individual i-a împiedicat. Acum au o „dreaptă” de stânga, „demonstraţii” comandate şi susţinute de către puterea roşie socialist-liberală şi un preşedinte care vrea „să se apuce de treabă”, după ce partidul său, în alianţă cu psd a modificat Constituţia şi a făcut ca rolul preşedintelui să devină simbolic. Ce să zic? „Ura! Am înfrânt!”.