Motto: „Cea mai bună cale de
a-ţi transforma visele în realitate este să te trezești”. (M. Sorescu)
„Charlie” a fost lovit, mişeleşte, criminal,
dar „Charlie” rămâne soldatul cu peniţă şi pix în presă mondială, soldatul cu
baston de mareşal în raniţă, pe care, tragic şi crud l-a primit prin moartea
celor 12 victime, jurnalişti şi nu doar. Atacul a fost unul complet nejustificat
în lumea civilizată, fie ca această lume înseamnă Europa, America, Asia sau
Africa. Civilizaţia mondială are, indiferent de religie său nivel de pregătire a
indivizilor, aceleaşi principii şi aceleaşi criterii de valorizare a spiritului
uman. Mă aşteptam ca pentru abnegaţia dovedită şi pentru sfârşitul tragic la
datorie, Preşedintele Hollande să-i decoreze post-mortem, nu doar să vină la
locul tragediei şi să concluzioneze stupid: „A fost un atac terorist”.
„Charlie” merită să fie respectat şi omagiat, dar merită în egală măsură ca
adevărul despre atac să fie scos la iveală, dincolo de orice interese sau
scenarii oneroase.
Circumstanţele atacului însă, nu sunt decât un
şir întreg de paradoxuri, de bâlbâieli şi de lucruri inexplicabile. Să încercăm
să analizăm inadvertenţele, începând cu momentul atacului şi terminând cu
sfârşitul celor doi presupuşi asasini şi al complicelui lor de culoare.
Atacul s-a produs după tipicul unor oameni
pregătiţi de un profesionist în tactică militară, judecând după modul în care
au descins din maşină şi după cum au acoperit perimetrul. Cu toate astea, unul
dintre atacatori, cel puţin, nu era foarte obişnuit cu armele, pentru că în
momentul în care a apăsat pe trăgaci şi-a ferit capul de suflul pe care îl
produce cartuşul în momentul declanşării capsei. Cu acelaşi prilej, încă două
evenimente sunt de reţinut: în timpul atacului, un poliţist de origine
algeriană (judecând după numele de familie, din estul sau nord-estul Algeriei)
a fost rănit de agresori. Rănit fiind, a întins mâna spre cel care îl
împuşcase, într-un gest de predare cu care implora să fie lăsat în viaţă. A
fost inutil, teroristul executându-l cu un glonţ în cap, în cel mai pur stil
mafiot, propriu mafiei ruse.
Execuţia arată straniu, dacă ai o idee clară
despre mentalitatea nord-africanilor. Ei au o organizare implicită, neoficială,
dar adânc înfipta în mentalul colectiv: organizarea tribală. În „trib”, în acea
comunitate ermetică, toţi cei care vin din alte regiuni sunt toleraţi, dar
niciodată acceptaţi ca membri ai comunităţii. Relaţiile în trib sunt mult mai
strânse decât îşi poate imagina un european, el trecând deseori, ca importanţă,
înaintea familiei. În astfel de comunităţi există o mentalitate comună ce
transcende timpul, laicul sau religia, venind pe linie continuă direct din
neoliticul târziu. În astfel de comunităţi răspândite cu desăvârşire peste tot
în Africa de Nord, nu există noţiunea de „prieten” în vocabularul uzual, locul
lui fiind luat de cel de „frate”, nu atât întru credinţă, cât frate tribal,
acel copil care mic fiind era crescut împreună cu ceilalţi copii de către
„mamele” tribului. Cei care cresc şi sunt educaţi în acest spirit tribal sunt
incapabili să execute un „frate”, mai ales când acesta cere îndurare. Ca
paradoxul să fie complet, asasinii i-au cerut, „într-o franceză perfectă” unei
angajate să-i conducă în sediul revistei, dar pe această n-au executat-o, deşi
era singura care i-a auzit vorbind.
Atacul a fost filmat de camerele de
supraveghere ale unei firme din clădirea unde îşi are sediul revista. În mod
straniu, camerele par a „veghea” asupra străzii şi nu a perimetrului pe care
beneficiarul îl avea în vedere când le-a instalat. Dar chiar şi aşa fiind,
presupunând că proprietarul a avut fantezia de a supraveghea strada, tot se
nasc nişte întrebări suplimentare: 1. o ştire spune că sediul era sub
observaţia serviciilor secrete franceze, atât de discrete încât... au lipsit cu
desăvârşire? şi 2. camerele nu erau de jucărie, puse să sperie copiii, ci unele
conectate la sistemul centralizat al poliţiei. Adică servicii discrete şi
poliţişti care nu se dezlipeau de monitoare pentru a nu pierde finalul
„filmului”? Nu e cumva prea mult pentru a exclude un scenariu?
Imediat ce asasinii s-au făcut nevăzuţi (fără
grabă), poliţia a şi început să-i caute peste tot prin ţară; cei care vor să
vadă cum s-a întâmplat asta, le recomand filmul „Compania a șaptea sub clar de
lună”. De departe de un haz nebun a fost ştirea că unul dintre cei 80.000 de
poliţişti şi jandarmi a găsit într-o maşină, o carte de identitate a unui
francez de origine algeriană. Maşina nu era aceeaşi care a participat la
atentatul terorist, dar „comisarul Obelix”, după nici un moment de gândire a
concluzionat: cartea de identitate aparţine unuia dintre asasini. Aşa s-a
pornit armata de oameni de ordine să „măture” Franţa în căutarea teroriştilor.
După „doar” 3 zile de căutări, criminalii au fost localizaţi, nu datorită
puzderiei de poliţişti, ci pentru că teroriştii, contrar uzanţelor, în loc să
caute să fugă cât mai departe de Paris, dacă nu şi de Franţa, ei se băgaseră
într-o tipografie (probabil părăsită, dacă nimeni n-a ştiut de existenţa lor
acolo) pentru a-şi face... publicitate la o televiziune! Cu acest prilej, ei au
declarat că sunt fundamentalişti Al Qaeda (au „omis” să spună cărui curent
fundamentalist aparţin, wahabbit sau salafist) şi finanţaţi de... nu contează
prea mult cine. Pentru ca ridicolul să fie perfect, undeva în Paris, un (probabil)
camerunez cu muşchi, însoţit de o algeriană cam ciudăţică luau ostatici
strigând „lăsaţi-ne prietenii în pace”, vrând să înţelegem că era vorba despre
cei pe care poliţia încă îi cauta fără succes; nu e limpede cum puteau fi
lăsaţi în pace; să nu-i mai fi căutat, oare? Sau luarea de ostatici a fost
devansată, agresorii neştiind că fraţii algerieni nici nu fuseseră arestaţi?
Într-un mod absolut bizar, comisarul însărcinat cu cercetarea "cazului
Charlie Hebdo" a fost găsit sinucis în timp ce îşi pregătea raportul,
duminică, 11 ianuarie, dimineaţa. În aceeași „notă”, mă întreb: când au fost „sinuciși”
fraţii algerieni, înainte sau după atacul asupra „Charlie Hebdo”?
Aşa cum se ştie, cei doi presupuşi terorişti
erau amândoi în jurul a 30 de ani, amândoi cu un trecut foarte comun multor
magrebieni din Franţa: o activitate oarecare în lumea interlopă, indivizi care
n-au învăţat cine ştie ce carte, ca toţi magrebienii şi, tot ca ei toţi, cu o
propensiune pentru religie aproape de zero. Intrând în acest segment, cel al
musulmanilor din Africa de Nord, să spunem întâi că ei nu sunt arabi, deşi în
ţările Maghrebului araba este limba oficială şi literară. Dacă arabii sunt
popoare semite, nord-africanii sunt, cei mai mulţi, hamiţi (de la cei doi fraţi
biblici Sem şi Ham), „veri” undeva în străfundurile umanităţii, dar totuşi
diferiţi ca sânge. Pe această structură hamitică, destul de barbară şi primară
a venit Islamul, adus de invaziile arabe de la 1100 d.Cr., el urmând celor zece
secole de creştinism amestecat cu iudaism. Nici una dintre aceste religii
monoteiste nu a pătruns cu adevărat până în fibra corpului social, oricare
dintre ele abia trecând de nivelul superstiţiilor păgâne încă prezente în
popor. Islamul ca religie s-a împărţit în trei facţiuni principale, imediat
după moartea Profetului: suniţii, shiiţii şi kharigiţii. Cei din urmă au
predominat în Africa de Nord, puritanismul lor coranic şi respingerea
extremismului marcând profund substratul social şi lăsând în urmă populaţii
extrem de tolerante cu străinii, ca şi cu aparţinătorii altor religii decât a
lor. Să spunem aici că în atacul asupra „Charlie Hebdo” şi-a pierdut viaţa şi
fiul rabinului de la Tunis, aflat întâmplător la sediul revistei, conform
presei tunisiene. Poate paradoxal, dar nord-africanii nu pot fi extremişti,
decât contra cost, dar din convingere religioasă – niciodată. Aceasta
componentă a religiei Islamului arătă că asasinii sunt departe de a fi
franco-algerieni sau magrebieni.
O să închei cu nişte pasaje referitoare la
kharigiţi, lămuritoare în privinţa capacităţii lor de a deveni asasini cu sânge
rece în numele religiei (sursa: Wikipedia):
„Spre deosebire de sunniți, dar și de șiiți,
kharigiții aveau încredere doar în Coran, bucurându-se, în același timp și de
tradiția orală a triburilor arabe nomade. Acești puritani, depozitarii
tendințelor egalitariste ale beduinilor, au recunoscut totuși legitimitatea
primilor doi califi și cu unele rezerve, pe aceea a lui Utman și Ali. Deși gruparea a
luat naștere înaintea apariției discuțiilor stârnite de școlile de drept
canonic, ei au fost de acord, în mai multe probleme, cu soluțiile și ideile mutazilite. Refuză, de pildă, să
accepte că textul Coranului ar fi necreat, așa cum nu sunt de acord să rezerve nemusulmanilor chinurile veșnice ale iadului. Ei acceptă
că păcatul grav este incompatibil cu calitatea de credincios, că minciuna,
blestemul, crima etc. întrerup curățenia rituală și obligă la repetarea
abluțiunii. Interzic cultul sfinților, pelerinajele locale și frățiile sufite. În
epoca modernă kharigiții sunt numiți, de obicei, ibadiți, de la numele lui Ibn Ibaḍ,
conducătorul celei mai puțin extremiste dintre numeroasele subgrupuri în care
s-au împărțit. Este, de altfel, și singura care s-a menținut până în zilele
noastre, grație tendințelor ei mai puțin radicale. În zilele noastre, pot fi
întâlniți, în grupuri restrânse, în primul rând printre berberii din nordul
Africii, în Mzab si pe lângă Gardaya (Algeria)”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu