De ce avem nevoie de „Acţiunea Naţională”?

  România a ajuns la o răscruce de drumuri. Unul e drumul său european pentru care s-a luptat Traian Băsescu, altul e drumul spre Moscova, insidios schiţat de puterea roşie de la Bucureşti. Încet-încet, cu „profunde” tăceri prezidenţiale şi cu flagrante încălcări parlamentare ale principiilor democratice, drumul Moscovei începe să prindă contur, în timp ce parcursul european se estompează pe zi ce trece. Deja România a devenit „ţara în care totul e posibil”, atunci când e vorba despre sfidarea naţiunii, a legilor ei şi a democraţiei în sens european. Oligarhii roşii autohtoni sunt tâlhari la drumul mare, guvernanţii se înfrupta fără perdea din bugetul naţional, iar parlamentarii le asigură tuturor acestor infractori imunitatea în faţa legii, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor în stat. Economia, la rândul ei e într-o tot mai pronunţată degringoladă, în timp ce taxele şi impozitele cresc ameţitor, puterea de cumpărare a cetăţeanului scade vertiginos, educaţia a devenit o glumă proastă, iar sănătatea – un domeniu paranormal. Aceasta e pe scurt situaţia în care se afla ţara... În asemenea condiţii, într-o Românie aflată la cheremul unei găşti infracţionale ce practică fără ruşine „despotismul luminat”, trebuie să găsim o soluţie pentru a ieşi din marasm. Cine să o găsească? Noi înşine! Cum? Implicându-ne! Şi cum implicarea nu e posibilă fără o bază ideatica solidă, fără solidaritate şi fără o organizare adecvată, iată, apare „Acţiunea Naţională”!

„Acţiunea Naţională” nu e un partid (avem deja destule partide iliesciene), ci o platformă organizaţională ce va promova ideile naţionale creştin-democrate, prea mult timp îngropate adânc de politica, întâi comunist-ceaușistă şi apoi de cea stalinist-iliesciană. „Acţiunea Naţională” nu aduce nimic nou şi nu inventează „roata”, politic vorbind, ci doar îşi asuma sarcina de a dezgropa acele idei naţionale care au creeat România Mare. Putem şi trebuie să arătăm că politica se poate face şi în alte coordonate decât cele iliesciene. „Politica” nu înseamnă doar furt, minciună şi înşelătorie de stânga, ci şi credinţă, onoare, cinste, morală, demnitate şi muncă, acele caracteristici pe care azi doar în cărţi le mai atribuim românilor, dar care cândva ne-au definit ca popor.

„Acţiunea Naţională” se adresează, întâi de toate, celor care au înţeles că niciodată nu vom putea avansa ca naţiune, dacă ne complacem să ne bălăcim în mizeria politică iliesciană, dar şi celor care vor să schimbe ceva în politica românească. Trebuie să ajutăm tinerii să devină politicieni serioşi, pornind de jos, de la baza organizării politice, cei mai capabili dintre ei impunându-se ca nişte adevăraţi lideri creştin-democraţi. „Acţiunea Naţională” va lupta împotriva rasismului şi xenofobiei, a antisemitismului şi comunismului mascat în liberalism social, împotriva a tot ceea ce înseamnă intoleranţă de orice fel. Românii sunt un popor fundamental tolerant, iar asta trebuie să capete o formă concretă, ieşind din tiparele scrise de propaganda roşie. Fireşte, toleranţa românului nu trebuie împinsă până-ntr-acolo încât el să devină, ca azi, îndobitocit de manipulările savante pe care tele-vizuinile le pun în undă fără jenă. Să-i arătăm omului simplu, alegătorului, că el e cel care contează, nu parlamentarul infracţional care s-a căţărat acolo unde e, pe spinările cocoşate de impozite ale celor mulţi şi nebăgaţi în seamă decât o dată la 4 ani. Nu, cel care contează cel mai puţin e chiar „alesul”, în timp ce alegătorul este cu adevărat important. Azi, aceasta normalitate europeană e răsturnată, dar „Acţiunea Naţională” va lupta pentru revenirea ei în peisajul politic românesc.

Ţara nu mai are nevoie de partide de stânga, goale de idei şi pline de vorbe fără suport! Să arătăm că acele partide de „centru-dreapta” sunt creeatii bolşevice, schimonoseli jalnice a ceea ce ar trebui să fie partidele politice. Liberalismul de nuanţă comunistă şi-a arătat „virtuţile” şi, pe cale de consecinţă, eficienţa în a spolia bugetul naţional. În acest moment noi nu mai avem politicieni, ci doar o adunătură infracţională care sfidează o ţară întreagă, un sistem democratic şi o Europă ce asista perplexă la cele petrecute pe scena politică de la Bucureşti. E momentul ca toate astea să înceteze şi noi, cetăţenii obişnuiţi, să ne luăm ţara înapoi şi să o facem să meargă înainte, până când ea va ocupa locul meritat în peisajul european. Da, dar asta nu e posibil fără o şcoală de gândire, una care să promoveze superbele idei de dreapta pe care cu toţii le-am moştenit de la cei care au acceptat să-şi distrugă viaţa în lagărele comuniste, pentru a apăra ideile naţionale, la rândul lor moştenite, prin înaintaşi de seamă, de la „fondatorul” dreptei româneşti, domnitorul Ştefan cel Mare. Deviza lui „Crucea, Steagul, Moldova” a reprezentat secole la rând sinteza dreptei naţionale. Îmbrăţişând moştenirea istorică, „Acţiunea Naţională” va arăta că în politica naţională, ceea ce contează înainte de orice sunt credinţa străbună, poporul şi ţara.

Această platformă, această şcoală de gândire nu este deschisă oricui, chiar dacă asta ar spune orice „democrat”, ci doar acelora care azi sunt anonimi, dar cu inima mare şi deschisă. Politicienii de toate culorile sunt excluşi de la participarea activă în sânul „Acţiunii”. Nu dorim ca politicianismul iliescian să infesteze iar o organizaţie ce are menirea de a restitui cetăţeanului ceea ce îi aparţine de drept, dar vom lupta pentru promovarea oamenilor oneşti ce înţeleg să se dedice politic naţiunii care i-a ridicat. Vom combate vehement ipocrizia politică, minciuna de stânga şi coteriile de orice fel cu acele partide de inspiraţie comunistă. „Acţiunea Naţională” va fi mereu profund anti-comunistă, dar şi împotriva oricăror forme de manifestare mascată a flagelului care a afectat grav fiinţa naţională, comunismul. Nu mai acceptăm ca foşti activişti de partid comunist, azi să se erijeze în „stâlpi” ai... dreptei româneşti, nu mai putem tolera continuarea acestui model de politică, pe care azi îl vedem răspândit ca o ciumă roşie.

În altă ordine de idei, economia românească grav afectată are nevoie de dreapta. Se ştie că în orice ţară normală, alternanţa la guvernare dreapta-stânga este motorul democraţiei şi suportul pentru o economie stabilă. România a ajuns în starea economică de azi pentru că nu avem un partid de dreapta capabil să impună măsuri economice similare pentru a putea produce, iar apoi stânga să consume. Alternanţa partidelor de stânga socialiste şi liberale trebuie să înceteze, altfel economia se va îndrepta către un previzibil colaps. Într-o ţară în care o stângă e înlocuită de o alta, alternanţa clasică îşi pierde complet substanţa, iar societatea nu poate progresa, ci dimpotrivă. Aici trebuie să intervenim noi, cei mulţi şi să spunem „Gata! Vrem fapte, nu vorbe!”.

Avem nevoie de un sistem de învăţământ, unul care să formeze cu adevărat, de un alt sistem de asigurări de sănătate, unul în care asiguratul să dispună integral de banii pe care i-a plătită ca taxe, de medici liberi să profeseze, nu să stea cu mâna întinsă la un salariu bugetar, de taxe reduse şi de încurajarea iniţiativei private. Dacă stânga, fie ea socialistă sau liberală, suprataxează, avem nevoie de o dreaptă care să reducă taxele şi să producă astfel încât prosperitatea cetăţeanului să înceapă să-şi facă apariţia. „Acţiunea Naţională” nu va promite nimănui bunăstarea, dar va activa pentru ca fiecare om responsabil să poată să-şi construiască propria-i bunăstare. Vom face tot ce putem pentru ajutorarea săracilor, dar nu vom încuraja niciodată pomenile bugetare oferite fără măsură şi fără discernământ mituiţilor de bodegă. Vom arăta că ideile naţionale, politice şi economice sunt ideile ce vor salva ţara de la dezastrul moral, economic şi politic pe care stânga stalinist-liberală vândută Moscovei deja l-a rezervat României.

„Moartea” unui președinte

 Şi eu, ca foarte mulţi alţii, ani de zile m-am hrănit cu iluzia că finalmente avem un preşedinte ce va intra în cartea de istorie. Preşedintele Băsescu a fost foarte bun în funcţia pe care a ocupat-o, deşi din 2012 încoace a avut un parcurs deseori greu de înţeles (şi nu mă refer la ultimele 6 luni, pe care chiar el şi le-ar dori scoase din mandat; nu ştim de ce, dar ştie el...). S-a opus bine loviturii de stat, dar nu într-atât încât s-o contracareze, ci doar să o întârzie; o să spunem că nu şi-a dat seama şi că regretă... Fireşte, regretele ar fi tardive, acum când usl a acaparat absolut toate instituţiile statului de drept: de la  Preşedinţie şi până la SRI, toate sunt conduse de puciştii ce şi-au desăvârşit lovitura de stat prin „alegerea” lui KlaUSLică drept preşedinte usl al României.

Pot înţelege greşeala, pot accepta inabilitatea, dar în acţiunile relativ recente ale lui Traian Băsescu nu despre greşeli e vorba, cu atât mai puţin despre inabilităţi. Să le luăm pe rând pe acelea care chiar contează, cele care fac o imagine corectă a ceea ce e „dreapta” la noi şi cui serveşte ea. Prima greşeală a fost nominalizarea ca premier a oligofrenului mitoman în absenţa unui plan bine pus la punct de supraveghere a sa şi a găştii pe care el o reprezintă. Atunci ar fi trebuit să numească un premier pdl, iar dacă el nu era acceptat de parlament, ajungeam la alegeri anticipate; apoi vedeam noi... O a doua greşeală a fost lipsa de reacţie în faţa rezultatelor halucinante de la locale, când şi un elev de liceu ar fi înţeles că ele au fost cumplit măsluite, altfel nu se înregistrau scoruri electorale ce le-au întrecut şi pe cele de faţadă, ale lui Ceauşescu (88,7% la locale în „epoca de aur” şi 90% Piedone de la PC în 2012; şi, că tot veni vorba, Piedone unde avea domiciliul în 2012, acolo unde şi-a luat permis pentru toate categoriile într-o singură zi sau în sectorul 4?). O a treia gravă greşeală a comis-o când a recomandat „răul cel mai mic” şi, apoi, când a spus că ar trebui susţinut Klaus cel Lent. De ce spun asta... Fără nici o discuţie, pnl este un partid clientelar şi client al Moscovei, aşa cum s-a văzut de foarte multe ori pe parcursul loviturii de stat continuate. Un Căcărău care, ca preşedinte interimar nu s-a sfiit să se afişeze cu ruşii sau rusofilii, un Hasotti care povestea cum va fi viitorul politic al ţării sau un Vosganian care a „haiducit” energie ieftină pentru miliardarii lor de mucava, toţi sunt dovada vie că liberalismul e de stânga şi în slujba „licuriciului” din Piaţa Roșie.

Cu toate astea, Băsescu l-a sprijinit pe Klaus, unul şi acelaşi cu „premierul GRIVCO”, poate din nepăsare, poate accidental sau conjunctural, dar poate, totuşi, nu chiar... A fost un final de mandat penibil, în care luptătorul de mai ieri a devenit o umbră ce apărea rar şi vorbea deseori contradictoriu cu sine, de la o apariţie la alta. Jucătorul de ieri, inteligent, spectaculos, agresiv şi cerebral a devenit un personaj şters a cărui importanţă aproape că nu mai există; „cucul” care ieşea cândva, pe final de mandat se hodorogise şi nu mai anunţa nimic. „Ce putea să facă?”, ar spune un fan al său... Putea, şi putea multe... A ştiut perfect, atunci când a determinat apariţia Mişcării Populare, că liberalismul european e de stânga, dar nu numai că n-a pomenit o vorbă despre impostura liberală într-o „dreaptă” de operetă, dar a mai şi încurajat Mişcarea şi apoi Partidul să-şi asume că sursă doctrinară liberalismul clasic, deşi el l-a inspirat şi pe Marx, doar că ăla nu creea un curent de dreapta, ci de extremă stângă. Ca orice om de bună credinţă, am considerat asta o gafă ce provine dintr-un reflex indus de propaganda roşie post-decembristă, dar cele ce au urmat mandatelor prezidenţiale au arătat că nu e deloc chiar aşa...

Toată lumea a aşteptat revenirea pe scenă politică a lui Traian Băsescu şi, excepţie făcând fanii persoanei, nu şi ai unor idei, toate aşteptările au fost în van... Am crezut sincer că doar ce va reveni, că PMP va şi deveni un partid creştin-democrat autentic, naţional şi european, unul care să dea o garanţie partenerilor României, că democraţia n-a murit şi are cine se luptă pentru reafirmarea ei. În loc de asta, apare pe sticla televizoarelor un personaj deloc la fel de strălucitor, cu un discurs nu foarte clar, nu foarte concret, unul ce seamănă bine cu „limba de rumeguş” liberală. Ca urmare, Băsescu anunţă că vrea să facă din PMP o alternativă viabilă a... pnl! Adică nu un partid de dreapta, creştin-democrat, ci unul de stânga – liberal! E cât se poate de limpede că omul politic Traian Băsescu a „naufragiat” ca un petrolier, iar locul său a fost luat de un politician de duzină care face „cristiane” printre „jaloanele” deja înfipte de usl.

Nu ştie el că liberalismul românesc care singur se reclamă ca provenind din liberalismul clasic, este un curent de stânga? Efectiv nu are cum să nu ştie, atât timp cât pnl este afiliat la ALDE (grupul liberal european), grup aliat, ca şi în România, cu socialiştii europeni, nu cu popularii. Dar PMP este afiliat grupului PPE, deci teoretic poate fi de dreapta, aşa cum singur îşi şi spune. Atunci cum poate să adopte o linie de stânga, liberală? Toate au o singură explicaţie: liberalii manipulează o populaţie incapabilă să se informeze şi se declară de dreapta, iar popularii lui Băsescu le calcă pe urme, încercând să „le ia fata”, dar şi ei manipulând la fel de politicianist. În acest fel, PMP şi-a asigurat coada partidelor liberale, iar Traian Băsescu a naufragiat, în loc să intre în istorie. Mă despart net de un asemenea mod de a face politică! L-am susţinut pe fostul preşedinte atât timp cât am crezut în onestitatea lui şi în capacitatea sa de luptă, dar mereu eu am fost partizanul unor idei, nu susţinătorul tâmp al unei persoane, poate şi pentru că ideile rămân, pe când persoanele, iată, se schimbă, mor politic şi dispar.

Curs de manipulare (IV) sau „dictatura pentru vite”

 Cândva, Silviu Brucan ne spunea cum vom avea nevoie de 25 de ani pentru a învăţa ce este democraţia. Nimeni nu s-a întrebat de unde ştie ceva despre democraţie, unul care „înfiera cu mânie proletară” în „Scânteia” şi care stabilea public „vinovăţii”, ulterior confirmate în instanţă, de către soţia sa, Alexandra Sidorovici. Iată că după 25 de ani, nu democraţia au învăţat-o românii, ci obedienţa dată de prostie! Azi, contrar oricărei democraţii, nişte tele-vizuini fac acelaşi lucru ca şi Brucan în anii '50: stabilesc vinovăţia Elenei Udrea, deşi în cazul ei nu sunt probe indubitabile, ci doar unele indirecte şi foarte interpretabile, pentru a nu vorbi despre cele contrafăcute. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul multiplului infractor Vosganian, el beneficiind din partea tele-vizuinilor de „prezumpţia de nevinovăţie”, în ciuda unui dosar cât China, la doar două zile după linşajul mediatic aplicat Elenei Udrea. În timpul ăsta, CNA tace...

Dacă acestea reprezintă grave atingeri aduse democraţiei şi jurnalismului adevărat, ele nu sunt nici pe departe cele mai grave... De ceva vreme, Parlamentul are un obicei, iniţial periculos, azi – de-a dreptul mortal pentru o democraţie: el este cel care se substituie Justiţiei, admiţând sau, de cele mai multe ori respingând, cererile de arestare preventivă formulate de DNA. Încet-încet, de parcă această imixtiune nu era suficientă, Parlamentul a trecut la „pasul” următor în campania de supunere a justiţiei, sub deviza „nu vom avea puterea totală până nu vom subordona Justiţia” şi cu largul concurs al Procurorului Şef al României. Ce vină are el? Păi dacă nişte oamenii ai legii nu ştiu că pot începe urmărirea penală fără nici un fel de acord parlamentar și-l solicită, atunci cine să mai cunoască legea?! Dacă totuşi DNA a formulat o cerere de a i se admite începerea urmăririi penale, atunci e limpede că şi DNA sfidează separaţia puterilor în stat şi acceptă să devină, din justiţiar – colaboraţionist obedient al puterii politice roşii.

Conform Constituţiei, Executivul, Legislativul şi Puterea Judecătorească sunt separate. Cu toate astea, în democratura românească, toate sunt altfel în fapt, decât scrie pe hârtie. Avem miniştri care sunt şi parlamentari, adică o struţo-camilă executiv-legislativă, dar avem pusă în practică şi obedienţa judecătorească faţă de un Parlament, iată, anti-democratic. Actualul Parlament e o fantoşă, o Mare Adunare Naţională, doar că e una infracţională. Practică manipulator şi ipocrit, atât limbajul de rumeguş al populismului celui mai fioros, dar şi un dublu „limbaj” când e vorba despre a „judeca”, în locul Justiţiei, fireşte. Pentru Elena Udrea au consimţit şi începerea urmăririi penale, şi era firesc s-o facă, dar şi arestarea preventivă, deşi ea nu era un pericol public şi fusese deja plasată sub control judiciar. Acceptul de a fi arestată a fost dat aproape de miezul nopţii, dar chiar şi aşa, el a fost publicat... imediat! Adică angajaţii de la Monitorul Oficial au stat noaptea la serviciu pentru atât sau avizul era deja publicat când Parlamentul a luat hotărârea? Acelaşi Parlament, în cazul infractorului Vosganian, a dat un aviz negativ începerii urmăririi penale. Adică el, Legislativul, a stabilit cumva că în acel dosar este vorba despre o urmărire generată de considerente politice? Adică DNA face poliţie politică şi „democraticul” Parlament s-a opus? Nu, nici vorbă de aşa ceva!!! Totul e mult mai limpede dacă judecăm cele întâmplate prin prisma mecanismelor democratice, specifice unui stat de drept.

Infractorul Vosganian a cerut „coledzilor” să nu-l dea pe mâna Justiţiei şi, în numele lui Dumnezeu, să-l pună pe el deasupra legii, împiedicând astfel Puterea Judecătorească să-l urmărească penal. Nici în discursul lui şi nici în comentariile ulterioare, n-a existat o singură referire la vreo acţiune politică, ocultă și/sau oneroasă, de natură a determina acel dosar extrem de voluminos. Cu toate astea, în dispreţul Constituţiei şi al democraţiei, Parlamentul infracţional a barat calea Justiţiei, împiedicând-o să-şi exercite atribuţiile în cazul Vosganian-Interagro. Acest lucru nu e doar o imixtiune a Legislativului în treburile Justiţiei, ci este de-a dreptul UCIDEREA DEMOCRAŢIEI!!! Un stat în care toate puterile sunt scârbos amestecate este un stat aflat într-o dictatură de grup, aşa cum e şi cazul nostru, ca ţară.

Azi o Elena Udrea trimisă în arest pe criterii de revanşă politică, mâine un infractor scăpat de braţul lung al legii, iar de poimâine – toate căile spre abuzurile cele mai fioroase sunt deschise. Să privim lucrurile în faţă şi să vedem că deja ţara se află sub cizma unui grup de derbedei, tâlhari la drumul mare, care au confiscat prin manipulare, furt electoral şi înşelăciune toate instituţiile statului de drept, cele pe care acum le „călăresc” cum vor. Proștii vor vedea dictatura şi vor spune că e democraţie, dar restul vor ieşi în stradă, dacă democraţia mai înseamnă ceva pentru ei... Dacă nu, şi jugul oferă vitei un anume grad de libertate, chiar dacă el nu e deloc democratic.

Curs de manipulare (III) sau „presa goebbelsian felixită”

 Fără nici un fel de discuţie, manipularea prin presă a fost fundamentată de Goebbels... Nu foarte inteligent, nervos şi cumplit de frustrat, drul Goebbels a manipulat un popor întreg, unul care nu era deloc la marginile civilizaţiei, ci din contră. Deşi el era destul de redus, cei pe care îi avea în subordine îşi ştiau foarte bine bucăţica de manipulare şi erau bine pregătiţi. Maladiv şi persuasiv, Goebbels a introdus în cinematografe „jurnalele de ştiri” înaintea fiecărei proiecţii. Astfel, fiecare german afla despre „măreţele succese” ale regimului şi ale Führerului, personal. Tonul era laudativ-exaltat, iar privitorul, complet nepregătit să „lupte” împotriva propagandei, era o victimă sigură, fanatizată în interesul unui regim criminal.

După modelul nazist s-a luat şi Stalin, „fratele” ideologic al lui Hitler, când şi-a pus la punct propaganda la fel de odioasă. Dar, cum ruşii sunt mai profunzi decât nemţii, propaganda şi manipularea au fost corespunzător de elaborate. În 1947, Beria dădea o Direktivă ţărilor socialiste, în care explica amănunţit cum trebuie să procedeze serviciile secrete pentru ca populaţia să devină o masă de manevră lipsită de reacţie. Anterior am reprodus integral Direktiva şi v-o pun la dispoziţie şi aici; vă recomand o lectură foarte atentă a detaliilor, cele care fac cu adevărat diferenţa şi arată dimensiunea reală, dar şi importanţa pe care o are manipularea în exercitarea controlului de către un grup de indivizi, asupra unui popor întreg.

Perioada stalinistă a URSS a fost marcată de diverse producţii propagandistice. Serghei Eisenstein a excelat prin producţiile sale cinematografice absolut fără legătură cu realitatea istorică, dar prezentate prostimii ca documentare, „Crucişătorul Potemkin”, „Greva” etc. şi prin imaginile contrafăcute în al doilea război mondial, cele cu soldatul sovietic care înfige pe Reichstag drapelul URSS (în fapt, imagini filmate după ce încetase focul în Berlin). Întreaga arhivă sovietică referitoare la cel de-al doilea război mondial (câte 3 ore de film documentar dedicate fiecărui an, din 1939 şi până în 1945) este manipulată deseori grotesc, glorificând „vitejia”, „eroismul”, „sacrificiul” etc. popoarelor sovietice. Modelul a fost apoi preluat de către comuniştii români, care şi-au pus amprenta personală în mistificarea aplicată la noi.

Dar să venim la o epocă mai apropiată, cea a loviturii de stat din decembrie 1989 şi cea imediat următoare. Să spunem aici că 22 decembrie 1989 a marcat şi altceva decât fuga şi apoi asasinarea lui Ceauşescu, anume – schimbarea radicală a propagandei comuniste, eliminarea „fineţurilor” ceauşiste şi revenirea la manipularea kaghebist-stalinistă a anilor '50. Sub acest spectru funest s-a desfăşurat aşa-zisa Revoluţie din decembrie 1989. Imaginile şi discursurile se succedau pe ecranele televizoarelor într-un mod vizibil arhaic, forţat, deplasat. Vorbele puciştilor ieşeau fals şi greţos-populist, dovadă că nu fuseseră deloc pregătiţi ca discurs. A urmat celebra „Mircea, fă-te că lucrezi”, în modul cel mai evident, un aranjament conspiraţionist dinainte stabilit de către alţii, actorii interpretând prost rolurile, iar punerile în scenă nu s-au oprit aici, dacă e să ne referim doar la faza de început a neo-stalinismului „cu faţă umană”.

Încremenit în vechile idei staliniste, conform cărora presa trebuie să fie de stat, în special radio şi tv, „despotul luminat” a avut o perioadă de respingere completă a ideii de televiziune privată, cea de stat fiind folosită deseori grosolan la manipularea populaţiei. De notorietate este inexistenta „ceaţă” a lui Tudor Barbu, dar şi relatările despre încăierări în Piaţa Victoriei, înainte ca ele să înceapă. Sub presiunile internaţionale, „cârpa kaghebistă” a fost nevoită să accepte înfiinţarea de televiziuni private, dar dacă tot era musai, măcar ele să aparţină fidelilor sau şantajaţilor „sistemului”. Pentru ca ele să capete forţă şi notorietate, guvernele conduse indirect de ilici au rambursat TVA-ul tele-vizuinilor de partid, de la bugetul şi aşa subţiat de tâlhării, al statului. Ele au trecut brusc de la pierdere la câştig, dar au rămas datoare pe viaţă puterii roşii care a făcut din nişte rupţi în fund – moguli şi „mogulași” de presă, apţi să aplice fără ezitare propaganda neo-stalinistă. Dar până la aplicarea propagandei de stil vechi şi adaptat ca nou (asezonat perfect cu sfaturi moscovite) să facem o pauză edificatoare şi să vedem câte ceva şi din „spatele uşilor închise” ce se „deschid” de la Kremlin...

Imediat după război, relaţiile URSS cu Yugoslavia se răciseră întâi, apoi deveniseră ostile. Este momentul intrării în scenă a unui sârb, un personaj care va inspira mai târziu, după decenii, o Tavernă a Sârbului. Intrarea în rol a personajului a fost simplă, doar de el complicată aiuristic, la fiecare interviu oferind detalii contradictorii celui anterior. Absolvent al Academiei de la Frunze (se ieşea de la studii cu grad de colonel KGB), sârbul a venit în România trimis personal de Stalin pentru a conduce un post „ilegal” de radio ce făcea, aţi ghicit, propagandă sovietică împotriva lui Tito. Un asemenea „emisar” cu „însărcinări speciale” nu putea decât să fie excelent primit de către autorităţile comuniste ale României. Imediat a primit de la Partid o vilă pe Dorobanţi, gard în gard cu şeful Informaţiilor Externe, gen. Pleșiţă, dar şi alte avantaje şi facilităţi, ca pentru un membru de seamă al CC al PCR ce era. Postul de radio, teoretic ilegal, era finanţat de Stalin, personal şi şi-a încetat activitatea prin decesul marelui criminal. Activitatea ulterioară a sârbului nu ne interesează, până la momentele puţin anterioare loviturii de stat din decembrie 1989. Îl regăsim în aceeaşi conspiraţie kaghebist-iliesciană care l-a şi impus în mediile oculte ale politicii sovietofile. Venise momentul ca dinozaurii stalinişti să aplice ceea ce învăţaseră la Moscova, iar Ceauşescu nu-i lăsase să aplice în practică: propaganda de tip stalinist. Acum el face parte din Comisia de evaluare a profesioniştilor din TVR și se ocupă de „epurări”. Despre felul în care îl conducea pe Felix (că acum el e doar un puşcăriaş de drept comun) şi despre oficina pe care a pus-o la punct, încă nu e momentul şi nici locul să vorbim, dar detalii interesante puteţi găsi aici.

Sârbul a reprezentat un palier al manipulării prin presă, el însuşi lucrând sub acoperirea de jurnalist (chiar şi la peste 95 de ani). Cea de-a doua ramură a propagandei staliniste de tip „nou”, o reprezintă acea mass media considerată „normală”, aparent fără mari partizanate. Din acest palier fac parte atât tele-vizuini private sau jurnalişti „protejaţi” de serviciile secrete, cât şi javre bicisnice cu pretenţii de jurnalişti şi turnătorii dovediţi de cea mai joasă speţă. Unii la ordin, alţii din jigodism, servilism şi înapoiere mintală, cu toţii, de voie sau de nevoie servesc aparatului de manipulare neo-bolșevic. Rafinamentul moscovit a determinat ca brusc, tele-vizuini ce nu făceau decât să susţină lovitura de stat ce abia s-a încheiat, să se împartă în două: unele şi-au continuat „politica editorială” deșănţată şi fără o cât de mică legătură cu presa, pe când altele au intrat de la o zi la alta într-un proces de „spălare” şi de „democratizare”. Ca la un semn, „fractura” dintre tele-vizuini s-a manifestat şi la nivel politic, usl „rupându-se” în pnl şi psd, aşa cum, de altfel, se scăpase pe el şi Puiu Hașotti, cel care anunţa încă din 2012, în plină „glorie” infracţională a usl, că „pe viitor doar două partide vor mai exista şi care să conteze, psd şi pnl, unul la putere şi altul în opoziţie”. Scăparea a... scăpat celor care ar fi putut preîntâmpina sau zădărnici planurile moscovite. Cum nimeni nu s-a deranjat nici măcar să denunţe minciuna ordinară cu care pnl clamează adevărul cel mai virtuos (”liberalismul e de dreapta”), cei care au pus în operă planul şi-au văzut obiectivele atinse: au pus mâna pe imensa majoritate a primăriilor, fireşte, prin fraudă electorală nedenunţată de un Blaga pe care azi îl regăsim oficial întovărăşit cu aceia cu care mai ieri încerca să se „lupte” neconvingător. După acest episod tragic pentru orice democraţie (asemenea scoruri electorale la locale, nici Ceauşescu nu avea tupeul, ci se oprea la 88% şi nu se cunosc exemple similare în democraţiile solide) au urmat alegerile generale (despre care voi mai aminti în alt episod), şi ele la fel de deșănţat „câştigate” de aceiaşi pucişti. Acum aveau în mâini parlamentul, primăriile, guvernul, aşa că au schimbat, deasemenea ilegal şi Avocatul Poporului şi au numit slugi politice la Curtea Constituţională. Un singur element le mai lipsea, pentru ca „dictatura cu faţă umană” cea de mult gândită, să devină totalitarism „luminat”: preşedinţia.

Revenind la presă, ambele ramuri ale propagandei şi-au făcut treaba, certificând prin luările de poziţie, că rezultatele fraudate de la locale şi generale erau „voinţa poporului”. Şi abia ce s-a produs „fractura”, că slugile mass media şi-au şi intrat în rol: unele îl criticau pe primul oligofren guvernamental, altele pe molâul magraon de limbă săsească. Atenţia tele-vizuinilor „democrate” s-a centrat pe oligofren, prezentându-l ca pe un mic dictator ce ameninţa să devină mare, un fel de Hitler chiar. În realitate, cel care va fi demis după cum e planificat, nu e nici un fel de dictator, ci doar o lichea măruntă, complexată de duritatea generalului său tată şi cam „dosnic” ca plăceri carnale puse la dispoziţia mentorilor săi politici; acel „da, să trăiţi!”, spus lui Dorin Cocos confirmă îndeajuns aserţiunea. Şi astfel, din cauza manipulărilor televizate, populaţia s-a decis, că mai anţărţ, să aleagă „răul mai mic”. Şi l-au ales, aşa cum spuneam încă din martie 2013, pe cel dorit de usl. Tacticile de manipulare, e limpede, nu le aparţin unor înapoiaţi ca Rizea sau birlicii ăia pe care tele-vizuinile îi invită să-şi spună stângaci poeziile învăţate la partid, ci unor adevăraţi profesionişti în tehnicile folosite de un aparat eficient de propagandă. Ca să vedem că aşa este, să privim lateral la susţinerea pe care o are Putin în rândul ruşilor şi vom înţelege că ei aproape au atins „perfecţiunea”. Zic să ne oprim aici şi să continuăm în alt episod... Curând, Doamne-ajută!

P.S. Când scriam aceste rânduri, Elena Udrea era linşată mediatic, condamnată înainte de a fi arestată, în timp ce Monitorul Oficial publica, în miez de noapte votul Marii Adunări Naţionale, cel care o transformă pe Elena în primul OM din România, „pus la zid” înainte de a fi judecat, primul după 25 de ani de moarte înceată a democraţiei. Acum ea trebuie arestată în regim de urgenţă, o urgenţă de cu totul alt tip decât cea aplicată în cazul puşcăriaşului Năstase. Sunt ALĂTURI DE ELENA UDREA, primul arestat politic, după 1989!

Curs de manipulare (II) sau „justiţia secretă"

 Într-un sistem bolșevizant, elementele sale sunt congruente, iar că sistemul implementat după 1990 este unul comunist „cu faţă umană” este axiomatic. „Despotul luminat” a instalat imediat fiecare element al sistemului, după modelul sovietic, pregătind astfel ţara de gubernizarea pe care a şi înfăptuit-o vremelnic, în 1991. Viziunea sa nu merită descrierea, nici interpretarea, aşadar la sfârşitul articolului îl veţi găsi pe ilici cuvântând subalternilor, printre ei liberali de frunte, mai târziu. Aceasta viziune („trebuie să ştim şi NOI cine sunt aceste partide şi ce vor”) vorbeşte limpede şi arată că timp de 15 ani, sistemul roşu, drapat cu abilitate, a produs organisme statale pervertite şi coruptibile la comanda politica şi nu doar. Două segmente ale statului de drept au fost în prim-planul atenţiei iliesciene: serviciile secrete şi Justiţia. Ele reprezentau, alături de Ministerul de Interne, pilonul represiunii, deci ele au fost primele care au fost preluate şi aduse sub ascultare. Că e aşa, o arată şi inacţiunea Parchetului în fata tâlhăriei politice generalizate, dar şi hotărârile instanţelor sau acţiunile poliţiei sub atacurile mafiilor de tot felul, din 1990 şi până târziu, spre 2010. În sprijinul vectorilor represiunii, propaganda bolşevică recomanda stăpânirea şi celui de-al doilea pilon – presa, în special cea audio-vizuală, iar la acest capitol circul a fost total, terminându-se cu stăpânirea „legală” a instituţiilor media publice şi apoi, cu un intermediar şi apoi închis SOTI, s-a trecut la înfiinţarea televiziunilor private, dar în proprietatea sau sub controlul clienţilor politici iliescieni. Dar despre presă... în alt episod.

În puţine cuvinte, serviciile secrete româneşti sunt organizate după modelul sovietic al NKVD: Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii s-a „schimbat” în Serviciul de Informaţii Externe (SIE), Direcţiile a I-a, a II-a şi a III-a – în SRI, a V-a în SPP, iar celelalte direcţii componente ale Securităţii şi-au schimbat iniţialele corespunzător; iniţialele, nu şi năravurile... Ne amintim scandalul de la Berevoieşti, dar şi altele în care a fost implicat SRI, serviciu secret ce se manifesta nu doar complet diferit de cele similare europene, dar şi foarte asemănător fostelor poliţii politice din URSS şi din alte ţări foste comuniste.

Singura deosebire era că, vizibil, nu avea acţiuni îndreptate împotriva partidelor politice, iar asta i-a dat o aură de serviciu modern, reformat şi performant. Îndată ce introducem în ecuaţia SRI-ului constituirea partidelor politice, începem să înţelegem şi de ce serviciul nu a întreprins şi acţiuni în sens politic. Să vedem de ce...

În 1990, Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu şi Sergiu Cunescu s-au dus împreună la „cârpa kaghebistă” să ia aprobare pentru a înfiinţa partidele de „opoziţie”, aşa-zisele „partide istorice”. Cu „sula-n coaste”, dar impunându-şi condiţiile, ilici a aprobat(!) constituirea principalelor partide. Ele au fost rapid „contaminate” cu agenţi KGB (printre alţii, Asandi la PNŢ, fost consilier al senatorului ţărănist Gabrielescu) sau/şi ofiţeri de Securitate (tot printre alţii, colonelul Puiu, vicepreşedinte PNŢ). „România Mare”, cu tot ce reprezintă ea mai bolnăvicios, tot cu acceptul lui ilici s-a înfiinţat, dar şi cu „binecuvântarea” lui Petre Roman, aşa cum o mărturiseşte „diazepamul naţional” în primul număr al fiţuicii grobiene. UDMR, şi el a copiat un model pre-existent, cel al stalinistei organizaţii MADOSZ, de la ea preluând nu doar „marota” „iredentistă”, ci şi sigla, ce-i drept, stilizată minimal. Celelalte partide au urmat modelul trasat de la „centru”, ele fiind în fapt apendice utile ale Partidului. Fireşte că în asemenea condiţii partinice, SRI nici nu avea voie de la „centru” pentru a se implica şi nici motive nu avea, atât timp cât conducerile obediente ale „sateliţilor” îşi jucau rolul hărăzit de către „păpuşarul” din umbră.

Cu totul altfel au stat lucrurile îndată ce a luat naştere Mişcarea Populară şi apoi, Partidul Mişcarea Populară. De la început contaminate după modelul binecunoscut, cele două entităţi au suferit exact acele transformări pe care le-au dorit creatorii funestului „model”. Mişcarea Populară a fost fondată de nişte arătări cu un trecut mai mult sau mai puţin încărcat, unii afemeiaţi şi cu un trecut subteran ce nu trebuia să iasă la iveală sau cu părinţi ce „coabitau” cu trepăduşii roşii, alţii cu alte „datorii” de plătit „stăpânilor” care le-au dat atât de doritele funcţii profesionale, fără de care IQ-ul le-ar fi tins spre genunchiul broaştei.

Dacă la apariţia fundaţiei Mişcarea Populară au fost suficienţi câţiva care să o compromită, printre ei o corvetă cu „performanţe” filmate pe Youtube şi câţiva neica-nimeni şi „stâlpi” ai respectivei fundaţii, nu la fel s-au petrecut lucrurile ulterior, când în Partid a venit Elena Udrea. Până atunci, PMP era o entitate partinică ţinută sub control, compromisă câte puţin, atât cât să nu treacă mult peste pragul electoral pe care UDMR îl depăşeşte de 25 de ani, deşi nu e votat de secui decât parţial. Nici până aici, SRI nu avea de ce să-şi facă simţită intruziunea în viaţa partidelor. Îndată ce şefia PMP a fost luată de Elena Udrea, brusc a început şi „curăţenia” sau punerea la locul său a fiecărui simbriaş cu misiune precisă de la psd. De aici s-au petrecut două fenomene consecutive: întâi, cei care îşi îndepliniseră misiunea de compromitere a singurului partid cu adevărat serios ce nu făcea parte din „fsn” şi-au luat tălpăşiţa vociferând... nici ei nu înţeleg ce, azi „ajutând-o” pe Macovei să fie cât mai penibilă cu putinţă. Al doilea fenomen a fost aproape incredibil: SRI, prin şeful său interimar s-a implicat făţiş în luptă politică furnizând „dovezi” (ca în vremurile „bune”) pentru DNA şi împotriva Elenei Udrea.

Şi uite-aşa, de la securisticul (prin şefii săi, de la Asztalos-Măgureanu încoace) SRI, trecem încet la vectorii „justiţiei” staliniste, pe stil nou, Parchetul, (în) General şi DNA, în special, dar şi instanţele de judecată merită a fi amintite, prin ineditul unora dintre ele. Eforturile Preşedintelui Băsescu de a elibera Justiţia din chingile politicii au dat rezultate, dar nu atât de spectaculoase cum au fost şi cum sunt şi azi prezentate ele. Putem spune că marea realizare a mandatelor lui Băsescu a fost DEMARAREA procesului de eliberare a „doamnei” legate la ochi, dar procesul în sine e departe de a se fi încheiat. Mai mult decât atât, chiar în dezacord cu Preşedintele Băsescu, drumul pe care a apucat Justiţia nu e deloc ireversibil, ba, din câte se vede, din contră. Sistemul de mimare a justiţiei nu e deloc complicat: un procuror instrumentează un dosar, dar el, în funcţie de „sugestiile” primite, poate să-şi argumenteze acuzele ireproşabil sau, din contră, să „omită” câte ceva esenţial. Astfel, cel acuzat beneficiază de nişte acuzaţii şubrede, pe care avocaţii săi le demontează fără efort, ca în cazul achitării baronului Oprisan şi nu doar al lui. Un alt palier pe care puterea politică roşie acţionează simulând independenţa justiţiei este instanţa. Condamnările simbolice pronunţate de instanţe au dus la o rapidă uitare a soţilor-judecători Costiniu, unul în puşcărie, altul rămas în funcţie, dar şi a implicării nete şi fără echivoc a Monei Temniceru în politică, deşi era judecătoare, mai apoi promovată la CCR. Cazurile de judecători corupţi s-au împărţit în două: câteva judecate şi condamnate, cele mai multe - nici amintite. Judecătorii de azi sunt aceiaşi de ieri sau de alaltăieri, sunt aceiaşi care pronunţau sentinţe ce sfidau bazele dreptului roman („audiat ad altera pars”, de exemplu), doar că în ultimii ani nu şi-au mai permis „luxul” abuzurilor din perioada iliesciană, bomboneliană sau moliceană.

Şi, ușor-ușor ajungem la zilele noastre, când serviciile secrete îşi dau mâna pe sub masă cu un DNA care nu mai e cel din epoca Băsescu, ci un DNA care a înţeles cine deţine puterea totală în stat: usl sau noul partid comunist-liberal („social-liberalismul” - nu întâmplător uniunea şi-a spus aşa - este cea mai apropiată doctrină de social-democrație, liberalismul social fiind considerat cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga, plasându-se între curentul socialist pe de o parte și liberalismul clasic sau curentele neoliberale, pe de altă parte). Aşa a rezultat o mixtură „juridică” şi „secretă”, amestecate politic şi servite mediatic unei populaţii negânditoare. Prima victimă? Elena Udrea, fireşte! Se „încălzeşte” pe margine Traian Băsescu, apoi vor urma şi alţii, fără să-i mai punem la socoteală pe cei „vinovaţi” că sunt rude sau prieteni cu aceştia. Va mai urma...

Curs de manipulare (I) sau „ce vedeţi fără să vedeţi”

  Trăim în epoca propagandei roşii a anilor '50, aşa că m-am gândit că ar fi util un mic (sau mare) curs de combatere a manipulării prin presă. Ideea mi-a venit văzând cât de nepregătit e publicul cititor în faţa mistificărilor uslașe, de altfel foarte bine puse la punct, undeva la Kremlin. Pentru a înţelege bine subiectul, să spunem înainte de toate că România de azi e un teatru de „război” informaţional, ceea ce se ştie, dar ceea ce nu se ştie e diferenţa de metodă dintre „combatanţi”. Unii au ales o metodă simplistă, de suprafaţă, mai mult simbolică şi care deloc nu le asigură baza militară de la Deveselu. Ceilalţi, mult mai elaboraţi şi cu o experienţă uriaşă în materie de manipulare, acţionează aproape impecabil în faţa unui „auditoriu” aproape analfabet propagandistic, dar mare consumator de poveşti cu aparenţă reală. De-a lungul timpului, în ultimii 25 de ani, populaţia de „stupid people” a reacţionat exact aşa cum au prevăzut „păpuşarii” pucişti, fie că ne referim la reacţii electorale sau de altă natură. Popor nu foarte democrat, prin moştenirea sa istorică, românii nu au nici o opoziţie faţă de grosolanele atingeri succesive aduse democraţiei, dar a „reuşit” să stea impasibil în faţa provocărilor mediatice. Singurele reacţii, izolate în raport cu populaţia ţării, au fost pe site-urile de socializare, dar şi acolo manipularea a jucat rolul ei, iar efectele reacţiilor – practic nule.

Una dintre cele mai eficiente manipulări e cea „legală”. Practic, puciştii, cei care au şi făcut legile respective, au dovedit măiestrie în redactarea lor, astfel încât în orice situaţie, legile respective să le fie utile lor. „În acest sens, să numim Constituţia, cea care dădea (după modificările aduse ei, nu mai ştiu cum sună) dreptul celor care se prevalau de ea, să facă tot ce-i taie capul, în numele legii pe care o călcau în picioare. Constituţia iniţială le dădea practic posibilitatea s-o interpreteze  cum doreau cei care deţineau pârghiile puterii politice. O virgulă, o conjuncţie ce aparent nu schimba mare lucru, în realitate modifica înţelesul unui articol, asta în cazurile în care acel articol nu era contrazis de un altul, consecutiv sau aleator plasat în Legea fundamentală.

Nici un detaliu, oricât de mic, n-a fost pierdut din vedere, aşa cum nici coroana de pe capul pajurei din stemă nu lipseşte întâmplător; coroana în heraldică simbolizează independenţa unui stat, iar absenţei ei începând din 1990 îi găsim explicaţia în tratatul de subordonare totală a ţării puterii de la Moscova din 1991. URSS s-a destrămat, din fericire, tratatul kaghebist a devenit nul, dar puterea roşie de la Bucureşti nu a reparat nimic în simbolistica stemei, chiar dacă personal am purtat discuţii cu lideri ai lor. Pasivitatea uslaşilor faţă de absenţa coroanei ne dă o idee clară că intenţiile lor de subordonare/trădare a ţării n-au dispărut.

În planul legislativ, manipularea a atins cote nebănuite, unele aspecte rămânând oculte, altele deformat scoase în evidenţă, spre deliciul vulgului care n-a priceput că redactarea legilor şi contractelor este mai importantă chiar şi decât conţinutul lor. O lege mult lăudată, judecând după titlul ei, în conţinut sună bine, la o primă vedere, ceea ce asigură emitenţilor o reuşită notabilă în planul popularităţii. Presa vine imediat, „explica” „beneficiile” legii şi, după caz, jubilează că apariţia ei a fost posibilă în sfârşit sau, din contră, o altă parte a aceleiaşi „prese” - protestează vehement, din aceleaşi motive. În acest fel, se creează iluzia opoziţiei în presă, ca o oglindă a „opoziţiei” din societate: aceleaşi „beneficii” legale e firesc să nască dihotomia a două reacţii majore. Privind mai atent, atât o tabără, cât şi cealaltă ar putea constata că „presa” respectivă, aparent în dezacord total, în realitate aparţine aceluiaşi clan al celor care deţin puterea, direct sau indirect, mascat sau evident. Un exemplu este cel al legii supranumite „Legea Ticu Dumitrescu”, aceea care ar fi trebuit să-i împiedice pe turnătorii Securităţii să aibă acces la instrumentele de influenţare a opiniei publice. În realitate, turnătorii se lăfăie pe ecranele televizorelor cu o insistenţă josnică, fac judecăţi de valoare, creează imagini deșănţate ce pătrund adânc în creierul deloc exersat al telespectatorului. Mai mult decât atât, aceiaşi turnători sunt azi parlamentari, președinţi-directori generali ai instituţiilor bugetare, reprezentanţi ai României în Parlamentul European etc., fără ca populaţia să se simtă ofensată în vreun fel. Probabil că unii s-au întrebat de ce Ticu Dumitrescu a acceptat masacrarea legii pe care o proiectase şi pentru care fusese extrem de vocal. O posibilă explicaţie poate fi dată dacă am şti că el fusese condamnat la 8 ani de puşcărie politică, din care a executat doar un an şi jumătate, în condiţiile în care nevinovaţii executau minim 3 ani. Dar asta nu ştim...

Un alt tip de mistificare şi de manipulare a sistemului judiciar este jocul dintre Parchet, cu toate subsidiarele sale şi instanţele de judecată. În anii '90 nu există decât „neînceperea urmăririi penale” pentru potentaţii roşii. Apoi, sub presiunile europene, în anii 2000, sistemul a admis condamnări simbolice, fără confiscarea averilor furate, ale celor căzuţi în dizgraţie sau a celor mai mărunţi dintre bandiţii ce preluaseră puterea şi multă vreme la acest capitol nu s-au înregistrat nici un fel de progrese. Un deceniu mai târziu, Uniunea Europeană asista la un spectacol, acela al condamnărilor mărunte, care ocoleau cu obstinaţie „grangurii” politici, ceea ce a condus la reacţia vehementă a oficialilor comunitari. Ei arătau cu degetul, aproape explicit, către fostul premier Năstase, dar şi către alţi potentaţi ce se plasaseră deasupra legilor. Cum regulile Europei civilizate nu comportă interpretări mioritice de nuanţă tuciurie, „sistemul” roşu s-a văzut în impas: era de neconceput ca un „naş” al clanului să fie condamnat, dar riscul în caz de inacţiune era foarte mare. Aşa s-a ajuns la un compromis penibil şi circăresc: fostul premier Năstase, ca urmare a unei condamnări simbolice în comparaţie cu sumele uriaşe jefuite devine puşcăriaşul Năstase, deşi întreaga presă îl numea cu obstinaţie „fostul premier”, in ciuda faptului că de când i se terminase mandatul mai fuseseră trei prim-miniştri și, în situaţia dată, nu ca premier ieșind în evidenţă. Aceeaşi presă l-a ridicat în slăvi, de parcă abia ce fusese premiat, nu condamnat la 2 ani de puşcărie. Având vârsta care să-i permită să ceară eliberarea condiţionată după executarea unei treimi din ea, adică după 8 luni, infractorul cere asta după 5 luni şi jumătate şi, parcurgând paşii legali pentru păstrarea aparenţelor, el este eliberat condiţionat după 7 luni şi jumătate; încă 2 săptămâni mai avea de executat şi ar fi avut dreptul să înainteze cererea de eliberare condiţionată, dar n-a fost cazul, pentru că, nu-i aşa?, „legea domneşte în România” şi „hotărârile instanţelor nu trebuie comentate” (aş spune, mai ales când ele sunt flagrant favorizante doar pentru infractorii bugetofagi).

Şi a venit o a doua condamnare a puşcăriaşului Năstase... Deşi această a doua condamnare era valabilă pe un nou Cod Penal, întâi avocaţii săi, apoi „presa” şi slugile de partid/e au susţinut că el, noul-vechi condamnat are dreptul la „pedeapsa cea mai favorabilă”... la alegere, între fostul şi actualul cod penal! Fireşte, a fost o mistificare grosolană, noul Cod înlocuind automat vechiul Cod Penal, astfel devenit caduc. Nici un cod de legi nu permite ca pedeapsa aplicată să fie luată dintr-un altul ce poate şi-a încetat efectul de foarte multă vreme sau chiar recent; dacă asta ar fi posibil, am asista la un paradox juridic, în care două coduri coabitează simultan, ceea ce de la Hammurabi încoace nu s-a pomenit. Cu toate astea, instanţa de judecată (compusă din judecători, nu din caloriferiști) a făcut alegerea paradoxală din doua coduri penale, aşa că puşcăriaşul Năstase a mai executat câteva luni din noua pedeapsă, după care circul eliberării condiţionate s-a reluat. Ce făcea în acest timp alegătorul ameţit de vocile care spuneau că aşa trebuie să se procedeze în cazurile penale respective? A înghiţit găluşca, a tăcut sau a vociferat izolat, puşcăriaşul a revenit în libertate, cu zecile de milioane de euro furate şi bine plasate pentru a aduce profit, iar România a marcat condamnări; de-acum, Justiţia era în „deplinătatea” facultăţilor sale, era „independenta” şi drumul pe care ea pornise era... „ireversibil”, iar unii începeau să facă din doamna (ne)legată la ochi – idol de mucava.  Va mai urma...

"Cine este socialist-liberalii şi ce face ei"?

 Motto: La o librărie vine un miliţian care-i spune vânzătoarei: „Aveţi cartea scrisă de un miliţian „Cine este, ce vrea şi ce face miliţienii?”... Vânzătoarea îi răspunde: „Ne pare rău, e epuizată”... Miliţianul: „Nu-i nimic, daţi-mi-o aşa, epuizată”.

Cred că socialiştii şi liberalii, indiferent în ce ţara ar trăi sau de ce naţionalitate ar fi, au cu toţii ceva în comun cu miliţienii. Tot ce înseamnă „stânga” manifestă aceeaşi înapoiere şi aceeaşi incapacitate de a face ceva (în afară de lovituri de stat). Cum îi scoţi din mlaştina lor verbală, cum devin aerieni, sideraţi şi impotenţi. Toată „șforţa” lor stă în... limbă, precum a lui Samson în păr. Cu limba fac politică, tot cu ea trag sforile aranjamentelor financiare şi tot cu limba mint electoratul. Raţiunea existenţei lor, baza politicii lor de stânga e minciuna. Electoratul deloc educat politic ascultă cu un aer tâmp şi decerebrat cuvântările sforăitoare şi discursurile bombastice ale socialist-liberalilor „îngrijoraţi” de viitorul „ţărişoarei”. Ochii lor goi de orice expresie privesc în zare, în timp ce socialist-liberalul din faţa lor le promite că dacă îl vor vota pe el, pe cel „responsabil”, viaţa li se va schimba brusc şi radical. El ştie că munca înnobilează, dar lasă de înţeles că nici lenea n-a omorât pe cineva, că de-aia e el acolo şi, ajutat de voturile lor, și în parlament, nu doar pentru ca „toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim”, ci, mai mult chiar, pentru cei mai leneşi dintre beţivii satului, el are pregătite un set de „măsuri” care să le aducă numaidecât ajutoarele sociale de care au atâta nevoie pentru vodca lor de pufoaică.

Stânga socialist-liberală îşi bazează politica viermănoasă pe ignoranţa oamenilor, dar mesajul ei înşelător vizează înainte de orice electoratul format din drojdia societăţii – lumpenproletariatul. Din nefericire, în această sordidă categorie socială intră, din ce în ce mai mult, categorii sociale ce anterior nu se regăseau în destinatarii  mesajelor stângii, iar asta este posibil din cauza mistificărilor pe care atât socialiştii, cât şi liberalii le ţes, pentru ca electoratul nepregătit să fie prins în păienjenişul lor. Tot acest păienjeniş al minciunii e ţesut cu răbdare, zilnic, ca urmare a unui plan subteran ţinut bine ascuns. Victimele sunt complet neştiutoare şi cred că între cele două aripi ale aceluiaşi partid de sorginte comunistă există o opoziţie, chiar dacă ea este în mod grotesc simulată şi deseori accentele false ar putea sări în ochi chiar şi unui şcolar; unui şcolar da, nu şi „bizonului” electoral...

În ianuarie 1990, ilici cuvânta în fata viitorilor săi complici întru prostirea populaţiei, unii viitori socialişti, alţii viitori liberali. Cu un tupeu formidabil, el afirmă că „Stalin era de... dreapta”, că „doctrinele sunt perimate” şi că partidele ce se înfiinţează ar trebui „să spună ce vor, să ştim şi NOI”. În acest NOI zace întreaga „filosofie” a dictaturii roşii, drapată după lovitura de stat din decembrie 1989, în „pluripartidism în interiorul fsn” sau, cum s-a numit ulterior şi se numeşte neoficial şi azi, „usl”. Astfel a marcat „cârpa kaghebistă” începutul mistificării comuniste, azi – socialist-liberale, căreia un întreg popor îi este prizonier. Popor cu o slabă memorie colectivă, românii reacţionează identic, chiar şi la aceleaşi manipulări dovedite; în mod repetat. În van le-a spus Puiu Haşotti că planul lor spunea în 2012, când usl era de o solidaritate infracţională ce a speriat Europa, că în viitor trebuie să rămână doar două partide, psd şi pnl, unul la putere şi altul în „opoziţie”, că bizonul electoral a votat ca şi când nimeni nu l-ar fi atenţionat involuntar asupra spectacolului „opoziţiei” dintre psd şi pnl, un „mezanplas” atent pus în scenă de către păpuşarul moscovit. Rând pe rând, instituţiile statului de drept au căzut în mâinile conspiratorilor naţionali, singura care încă mai „mişcă” fiind Justiţia, dar nici ea nu se simte foarte bine... Ascultaţi vorbele lui Felix, care v-a fost infractor kaghebist până ce a intrat temporar la puşcărie: „Nu vom avea puterea totală (dictatorială, altfel spus) până nu vom pune mâna pe Justiţie”; adică în scurt timp, cu Felix în libertate, deși e condamnat definitiv la 10 ani de recluziune și penitenţă.

Macovismul – un darwinism politic

 Darwin a găsit o fosilă pietrificată şi încercând să-şi explice formarea ei, a născut o întreagă teorie a evoluţiei speciilor, un fel de beţie a minţii, foarte populară în ţările comuniste şi cele cu pronunţate propensiuni de stânga, dar nimic altceva decât o fantezie cu pretenţii ştiinţifice. Într-o vreme când anticorupţia era o formă fără fond, Macovei a găsit-o şi a încercat să nască o mişcare capabilă să-l ia pe Mandela drept model, spunând, ca ilici despre Stalin cândva, că astfel se naşte o mişcare... civică de dreapta!

Încremenită în proiectul unei anticorupţii verbale, Macovei n-a observat că aceasta anticorupţie nu mai e apanajul electoral al unei stângi uriaş ramificate, ci ea a devenit un scop din ce în ce mai des atins de către DNA. În acest cadru general apare un nefericit mânat de fanatismul cel mai decerebrat şi naşte un termen, „macovismul”, încercând să dea un nume covrigului de la care mănânci doar gaură. „Macovismul” a devenit expresia celei mai complete inutilităţi, un proiect secondat de un „decalog” al generalităţilor utopice, o sumă de truisme pe care nimeni nu se deranjează să le mai enunţe. „Decalogul” macovistic nu e, aşa cum s-ar aştepta cineva, un compendiu de FAPTE pe care asociaţia cu nume de tanc, dar şi de pistol-mitralieră îşi propune să le transforme în realitate, ci doar un set de... dorinţe, unele justificate (stat de drept, cinste, corectitudine etc.); altele de-a dreptul fistichii („o țară europeană, demnă între marile culturi ale continentului, ancorată sigur în lumea liberă”, „o țară cu copii veseli, tineri încrezători, oameni activi prosperi și bătrâni senini”).

Ca asociaţie civică, deci de stânga, M10 nu are nici un fel de opţiune doctrinară, dacă nu explicită, pentru că un ONG nu are nevoie de vreo doctrină, dar nu are nici măcar o idee de orientare de vreun fel; este tipul „care nu este” al unei organizaţii care nu face altceva decât să „ceară”, să „îşi propună”, „să ia atitudine” şi „să promoveze”... Despre FĂCUT ceva, aşa cum e caracteristic unei formaţiuni de dreapta – nici un cuvânt. Din perspectiva dreptei (cea reală, creştin-democrată, nu cealaltă, rezultat al mistificării liberal-iliesciene), această „voce civică”, un fel de „uniţisalvăm” de mai mică amploare, este de un stângism pronunţat, unul care apropie asociaţia de liberalismul românesc clasic. De altfel, Macovei critică pnl-ul, dar demisia din partidul liberal încă nu şi-a dat-o şi nici nu manifestă interes în această direcţie.

Rostul unei asemenea asociaţii este „minunat, sublim, dar lipseşte cu desăvârşire”, dacă rolul ei nu e cumva de a atrage electoratul năuc într-o „aventură” civică de stânga, dar declarată de „dreapta”, ca şi pnl-ul care a inspirat-o. Pe de altă parte, civismul nu este, cum vrea „macovismul” să acrediteze, o poziţie în sine, despărţită politic de tot ceea ce pot însemna partidele, ci el reprezintă o componentă a programelor acelor formaţiuni politice, mai apăsat afirmat în cazul partidelor de stânga şi mult mai atenuat, dar tot bine precizat, în doctrinele partidelor de dreapta. Un civism de sine stătător, aşa cum propune „macovismul” ar putea fi echivalentul doctrinar al unui partid de centru pur, doar că aşa ceva nu există; în anumite forme, el este o „umbrela” sub care se ascunde rânjind un partid sau uniune, de sorginte comunistă, un fel de moroi din Piaţa Roșie „interpretat” în „cheie” civică. Așa cum teoria falsă a lui Darwin nu a transformat maimuţa în om, tot așa nici „macovismul” nu va schimba ceva în peisajul politic românesc; cel mult poate fi de folos iluzoriei „reformări” a psd-ului în plan imagistic.

Decalogul după Macabei

Motto: „Cei patru macabei erau trei, Sf. Luca şi Matei, dar şi ăla singur, iar cu sergentul Zece/ care-i şi întrece”. (folclor imaginar)

1. Iar Dealul Cotrocenilor fumega tot, că Se pogorâse Preşedintele liberal pe el în foc; şi se ridică de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor şi tot dealul se cutremură puternic.

2. De asemenea şi sunetul trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Monica grăia, iar Preşedintele îi răspundea cu glas.

3. Deci, fiind pogorât Preşedintele pe Dealul Cotrocenilor, pe vârful dealului, a chemat Preşedintele liberal pe Monica în vârful dealului şi s-a suit Monica acolo.

4. Atunci a zis Preşedintele către Monica: "Pogoară-te şi opreşte poporul, ca să nu năvălească spre Preşedinte, să vadă slava Lui, că vor cădea mulţi dintre ei”.

5. Zis-a Monica către Preşedinte: "Nu se poate că poporul să se suie pe Dealul Cotrocenilor, pentru că Tu ne-ai oprit din vreme şi ai zis: Trage hotar împrejurul dealului şi-l sfinţeşte cu inutilitatea Ta!"

6. Iar Domnul i-a răspuns: "Du-te şi te pogoară şi apoi te vei sui împreună cu Ponta; iar parlamentarii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Preşedinte, ca să nu-i lovească Preşedintele". Şi s-a pogorât Monica la popor şi i-a spus toate.

7. Atunci a rostit Preşedintele înaintea lui Monica toate cuvintele acestea şi a zis: "Eu sunt Preşedintele şi Dumnezeul tău liberal, Care te-a scos din coada clasamentului electoral şi din casa anonimatului politic. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”.

8. „Să faci o asociaţie civică de stânga şi să spui că e de dreapta, tot aşa cum şi eu am spus fraierilor care m-au crezut, în campania electorală. Să o faci, dar să nu cumva să abandonezi stânga şi să-ţi faci chip basist cioplit. Să nu i te închini lui, nici să-i slujeşti, ca Eu sunt Preşedintele tău şi sunt un Preşedinte zelos, care pedepsesc pe copiii tăi politici pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam ideologic şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce fura şi păzesc hoţiile noastre bugetare”.

9. „Cinsteşte pe tatăl tău politic, ilici, cel care a făcut civismul tău să pară de dreapta, dar şi pe mama ta liberală, ca să-ţi fie ţie bine şi să rămâi mulţi ani în politica pe care ţi-o va da Preşedintele tău klausian”.

10. „Să-ţi aminteşti că şase zile vei minţi poporul tău cu liberalismul şi cu civismul tău şi în ziua a şaptea să te odihneşti. Iar ziua a şaptea să fie de odihnă şi să nu mai spui nimic, nici la tele-vizuini să nu mai apari, ci doar să te ocupi ca lumea să creadă că tu faci opoziţie”.

11. „Asociaţia ta să o faci împreună cu aceia care se ocupa de fondarea asociaţiilor fără rost, cu Marian Supradotatul şi cu Hadrian, ca tot ei au (în)fundat şi Mişcarea Populară care nu e”.

12. „Să nu ucizi! Dacă doar minţi şi înşeli, asta n-a omorât pe nimeni”.

13. „Să nu fii desfrânată! Să nu te înhăitezi cu ai lui Băsescu şi să nu întinezi nobilele idealuri ale liberalismului”.

14. „Să nu furi! De asta se ocupa apostolii socialiştilor şi arhanghelii roşii ai liberalilor”.

15. „Să nu mărturiseşti adevărul împotriva aproapelui tău liberal sau, Doamne fereşte!, împotriva stăpânilor din Piaţa Rosie!”

16. Să nu doreşti partidul aproapelui tău liberal, ci să-ţi faci tu unul. Să nu doreşti nici funcţia lui, nici bugetul, nici electoratul şi nici rolul pe care taika ilici i l-a hărăzit fiecăruia, ci să joci rolul tău de politician care dă interviu pisicii şi care îşi pune desene infantile pe paginile de internet”.

17. Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor şi a văzut dealul fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat la telenovele, temându-se.

18. Şi a stat tot poporul departe, iar Monica s-a apropiat de întunericul unde era Preşedintele, în biroul cel luminos al lui ilici.

19. Atunci Preşedintele a zis către Monica: „Aşa să vorbeşti poporului şi aşa să vesteşti: Să nu vă faceţi dumnezei de argint şi nici dumnezei de aur să nu vă faceţi, ci să-Mi laşi mie şi alor mei aurul şi argintul şi toată crema bugetului de stat. În tot locul unde vei pune pomenirea numelui Meu, acolo voi veni la tine, ca să te binecuvântez cu câte ceva din politică şi să nu te sui pe trepte la Palatul Meu, ca să nu se descopere acolo goliciunea ta doctrinara!"

20. „Iată acum legiuirile pe care tu le vei pune în vedere lor: Asociaţia să fie legată de numele tău şi pe numele tău, cum a făcut Neamţu, ca să-ţi fie uşor să treci înapoi la liberal-socialisti (să nu dai mai mult de 900 de arginţi pe ea, că nu face). Coteria să-şi propună cam tot ce e deja în Constituţie, iar obiectivele să fie cât mai generale, să sune frumos, dar să fie lipsite de orice conţinut; vrem stăpânirea poporului, nu deşteptarea lui”.

21. „Dacă vei avea nevoie de ajutor, să nu vii la Mine şi nici la Nelu Cotrocelu’, că îl ai pe Marean Supradotatul lângă tine, aşa că nu-ţi mai trebuie altul care să te-ncurce. Iar dacă vei împlini toate acestea, a ta va fi împărăţia politicii, chiar dacă undeva mai în dos, pe stânga”.

De ce "Charlie Hebdo"?

 Motto: „Cea mai bună cale de a-ţi transforma visele în realitate este să te trezești”. (M. Sorescu)

„Charlie” a fost lovit, mişeleşte, criminal, dar „Charlie” rămâne soldatul cu peniţă şi pix în presă mondială, soldatul cu baston de mareşal în raniţă, pe care, tragic şi crud l-a primit prin moartea celor 12 victime, jurnalişti şi nu doar. Atacul a fost unul complet nejustificat în lumea civilizată, fie ca această lume înseamnă Europa, America, Asia sau Africa. Civilizaţia mondială are, indiferent de religie său nivel de pregătire a indivizilor, aceleaşi principii şi aceleaşi criterii de valorizare a spiritului uman. Mă aşteptam ca pentru abnegaţia dovedită şi pentru sfârşitul tragic la datorie, Preşedintele Hollande să-i decoreze post-mortem, nu doar să vină la locul tragediei şi să concluzioneze stupid: „A fost un atac terorist”. „Charlie” merită să fie respectat şi omagiat, dar merită în egală măsură ca adevărul despre atac să fie scos la iveală, dincolo de orice interese sau scenarii oneroase.

Circumstanţele atacului însă, nu sunt decât un şir întreg de paradoxuri, de bâlbâieli şi de lucruri inexplicabile. Să încercăm să analizăm inadvertenţele, începând cu momentul atacului şi terminând cu sfârşitul celor doi presupuşi asasini şi al complicelui lor de culoare.

Atacul s-a produs după tipicul unor oameni pregătiţi de un profesionist în tactică militară, judecând după modul în care au descins din maşină şi după cum au acoperit perimetrul. Cu toate astea, unul dintre atacatori, cel puţin, nu era foarte obişnuit cu armele, pentru că în momentul în care a apăsat pe trăgaci şi-a ferit capul de suflul pe care îl produce cartuşul în momentul declanşării capsei. Cu acelaşi prilej, încă două evenimente sunt de reţinut: în timpul atacului, un poliţist de origine algeriană (judecând după numele de familie, din estul sau nord-estul Algeriei) a fost rănit de agresori. Rănit fiind, a întins mâna spre cel care îl împuşcase, într-un gest de predare cu care implora să fie lăsat în viaţă. A fost inutil, teroristul executându-l cu un glonţ în cap, în cel mai pur stil mafiot, propriu mafiei ruse.

Execuţia arată straniu, dacă ai o idee clară despre mentalitatea nord-africanilor. Ei au o organizare implicită, neoficială, dar adânc înfipta în mentalul colectiv: organizarea tribală. În „trib”, în acea comunitate ermetică, toţi cei care vin din alte regiuni sunt toleraţi, dar niciodată acceptaţi ca membri ai comunităţii. Relaţiile în trib sunt mult mai strânse decât îşi poate imagina un european, el trecând deseori, ca importanţă, înaintea familiei. În astfel de comunităţi există o mentalitate comună ce transcende timpul, laicul sau religia, venind pe linie continuă direct din neoliticul târziu. În astfel de comunităţi răspândite cu desăvârşire peste tot în Africa de Nord, nu există noţiunea de „prieten” în vocabularul uzual, locul lui fiind luat de cel de „frate”, nu atât întru credinţă, cât frate tribal, acel copil care mic fiind era crescut împreună cu ceilalţi copii de către „mamele” tribului. Cei care cresc şi sunt educaţi în acest spirit tribal sunt incapabili să execute un „frate”, mai ales când acesta cere îndurare. Ca paradoxul să fie complet, asasinii i-au cerut, „într-o franceză perfectă” unei angajate să-i conducă în sediul revistei, dar pe această n-au executat-o, deşi era singura care i-a auzit vorbind.

Atacul a fost filmat de camerele de supraveghere ale unei firme din clădirea unde îşi are sediul revista. În mod straniu, camerele par a „veghea” asupra străzii şi nu a perimetrului pe care beneficiarul îl avea în vedere când le-a instalat. Dar chiar şi aşa fiind, presupunând că proprietarul a avut fantezia de a supraveghea strada, tot se nasc nişte întrebări suplimentare: 1. o ştire spune că sediul era sub observaţia serviciilor secrete franceze, atât de discrete încât... au lipsit cu desăvârşire? şi 2. camerele nu erau de jucărie, puse să sperie copiii, ci unele conectate la sistemul centralizat al poliţiei. Adică servicii discrete şi poliţişti care nu se dezlipeau de monitoare pentru a nu pierde finalul „filmului”? Nu e cumva prea mult pentru a exclude un scenariu?

Imediat ce asasinii s-au făcut nevăzuţi (fără grabă), poliţia a şi început să-i caute peste tot prin ţară; cei care vor să vadă cum s-a întâmplat asta, le recomand filmul „Compania a șaptea sub clar de lună”. De departe de un haz nebun a fost ştirea că unul dintre cei 80.000 de poliţişti şi jandarmi a găsit într-o maşină, o carte de identitate a unui francez de origine algeriană. Maşina nu era aceeaşi care a participat la atentatul terorist, dar „comisarul Obelix”, după nici un moment de gândire a concluzionat: cartea de identitate aparţine unuia dintre asasini. Aşa s-a pornit armata de oameni de ordine să „măture” Franţa în căutarea teroriştilor. După „doar” 3 zile de căutări, criminalii au fost localizaţi, nu datorită puzderiei de poliţişti, ci pentru că teroriştii, contrar uzanţelor, în loc să caute să fugă cât mai departe de Paris, dacă nu şi de Franţa, ei se băgaseră într-o tipografie (probabil părăsită, dacă nimeni n-a ştiut de existenţa lor acolo) pentru a-şi face... publicitate la o televiziune! Cu acest prilej, ei au declarat că sunt fundamentalişti Al Qaeda (au „omis” să spună cărui curent fundamentalist aparţin, wahabbit sau salafist) şi finanţaţi de... nu contează prea mult cine. Pentru ca ridicolul să fie perfect, undeva în Paris, un (probabil) camerunez cu muşchi, însoţit de o algeriană cam ciudăţică luau ostatici strigând „lăsaţi-ne prietenii în pace”, vrând să înţelegem că era vorba despre cei pe care poliţia încă îi cauta fără succes; nu e limpede cum puteau fi lăsaţi în pace; să nu-i mai fi căutat, oare? Sau luarea de ostatici a fost devansată, agresorii neştiind că fraţii algerieni nici nu fuseseră arestaţi? Într-un mod absolut bizar, comisarul însărcinat cu cercetarea "cazului Charlie Hebdo" a fost găsit sinucis în timp ce îşi pregătea raportul, duminică, 11 ianuarie, dimineaţa. În aceeași „notă”, mă întreb: când au fost „sinuciși” fraţii algerieni, înainte sau după atacul asupra „Charlie Hebdo”?

Aşa cum se ştie, cei doi presupuşi terorişti erau amândoi în jurul a 30 de ani, amândoi cu un trecut foarte comun multor magrebieni din Franţa: o activitate oarecare în lumea interlopă, indivizi care n-au învăţat cine ştie ce carte, ca toţi magrebienii şi, tot ca ei toţi, cu o propensiune pentru religie aproape de zero. Intrând în acest segment, cel al musulmanilor din Africa de Nord, să spunem întâi că ei nu sunt arabi, deşi în ţările Maghrebului araba este limba oficială şi literară. Dacă arabii sunt popoare semite, nord-africanii sunt, cei mai mulţi, hamiţi (de la cei doi fraţi biblici Sem şi Ham), „veri” undeva în străfundurile umanităţii, dar totuşi diferiţi ca sânge. Pe această structură hamitică, destul de barbară şi primară a venit Islamul, adus de invaziile arabe de la 1100 d.Cr., el urmând celor zece secole de creştinism amestecat cu iudaism. Nici una dintre aceste religii monoteiste nu a pătruns cu adevărat până în fibra corpului social, oricare dintre ele abia trecând de nivelul superstiţiilor păgâne încă prezente în popor. Islamul ca religie s-a împărţit în trei facţiuni principale, imediat după moartea Profetului: suniţii, shiiţii şi kharigiţii. Cei din urmă au predominat în Africa de Nord, puritanismul lor coranic şi respingerea extremismului marcând profund substratul social şi lăsând în urmă populaţii extrem de tolerante cu străinii, ca şi cu aparţinătorii altor religii decât a lor. Să spunem aici că în atacul asupra „Charlie Hebdo” şi-a pierdut viaţa şi fiul rabinului de la Tunis, aflat întâmplător la sediul revistei, conform presei tunisiene. Poate paradoxal, dar nord-africanii nu pot fi extremişti, decât contra cost, dar din convingere religioasă – niciodată. Aceasta componentă a religiei Islamului arătă că asasinii sunt departe de a fi franco-algerieni sau magrebieni.

O să închei cu nişte pasaje referitoare la kharigiţi, lămuritoare în privinţa capacităţii lor de a deveni asasini cu sânge rece în numele religiei (sursa: Wikipedia):

„Spre deosebire de sunniți, dar și de șiiți, kharigiții aveau încredere doar în Coran, bucurându-se, în același timp și de tradiția orală a triburilor arabe nomade. Acești puritani, depozitarii tendințelor egalitariste ale beduinilor, au recunoscut totuși legitimitatea primilor doi califi și cu unele rezerve, pe aceea a lui Utman și Ali. Deși gruparea a luat naștere înaintea apariției discuțiilor stârnite de școlile de drept canonic, ei au fost de acord, în mai multe probleme, cu soluțiile și ideile mutazilite. Refuză, de pildă, să accepte că textul Coranului ar fi necreat, așa cum nu sunt de acord să rezerve nemusulmanilor chinurile veșnice ale iadului. Ei acceptă că păcatul grav este incompatibil cu calitatea de credincios, că minciuna, blestemul, crima etc. întrerup curățenia rituală și obligă la repetarea abluțiunii. Interzic cultul sfinților, pelerinajele locale și frățiile sufite. În epoca modernă kharigiții sunt numiți, de obicei, ibadiți, de la numele lui Ibn Ibaḍ, conducătorul celei mai puțin extremiste dintre numeroasele subgrupuri în care s-au împărțit. Este, de altfel, și singura care s-a menținut până în zilele noastre, grație tendințelor ei mai puțin radicale. În zilele noastre, pot fi întâlniți, în grupuri restrânse, în primul rând printre berberii din nordul Africii, în Mzab si pe lângă Gardaya (Algeria)”.